Câmpina e la Cluj - Aceşti nebuni făţarnici

Brigitte Bardot nu mai e Brigitte Bardot. E Angelina Jolie. Textul lui Theodor Mazilu este adus în prezent. Şi care ar fi cel mai potrivit loc? Evident, un super/hipermarket, unde toată lumea fuge după reduceri. Pentru că şi despre aceasta ar putea fi vorba în spectacol. Consumerismul, banda de producţie şi viteza de cumpărare-vânzare. Dar nimic nu are valoare, pentru că nimic nu este vechi şi nici încărcat cu o poveste.

Două femei sunt parte a acestui proces. Iordache (Ovidiu Crişan) va cumpăra un "produs" care să-i aducă nenorocirea, sau mai degrabă trezirea instinctelor de sublim, măreţie şi... viaţă. Dar totul este fals, jucat atât de către Camelia (Ramona Dumitrean), care printre citate din Platon mai adaugă câte o înjurătură, cât şi de către Iordache, ce se va strădui să fie spontan. Apoi apare Silvia (Elena Ivanca), ce-i va vindeca rănile. Şi pe care o să o accepte încet-încet, cu tot cu papucii ei calzi şi ceaiul liniştitor, deşi la început viaţa cu ea părea o jignire în comparaţie cu viaţa dorită de Iordache.

Actorii formează un trio foarte credibil pe scenă, iar decorul îi ajută mult. Încălzirea lor durează, nu se începe brusc, dar odată cu creşterea vitezei textului va începe şi pactul cu spectatorul: crede pentru că acum "este" real. Reuşesc să umple scena, fără a da senzaţia de spaţiu gol. Se trece de la supermarket la domiciliul conjugal, şi apoi invers, ca şi cum totul este expus, fără graniţe. Şi suferinţa lui Iordache este "în public". De ce să suferi dacă nu eşti văzut? Cum ar putea Iordache să fie martir dacă nu i-ar spune-o lui Dobrişor? Durerea aceasta exprimată celorlalţi este un exhibiţionism foarte dorit: doar în faţa acestora se spun supărările. Pentru a putea fi compătimit, dar şi invidiat, pentru o viaţă atât de complexă Şi apoi urmează formularea unor fraze clişeu despre femei şi dorinţele lor sau mici sfaturi, proverbe despre viaţă. Un adevărat "înţelept". Publicul râde, găsind, poate, cunoscute unele dintre enunţuri. Mazilu se poate pune în scenă!

Dar Iordache, pe lângă suferinţă şi trăire vrea şi confortul căminului. "Căminul" e o rotativă. E plin de culori, foarte modern şi credibil şi vine în continuarea supermarketului. Noul şi coloratul care atrag prin abundenţa vizuală sunt mărci ale reclamelor din magazin. Unde Camelia adoptă personalităţi în funcţie de hainele îmbrăcate. Acestea sunt o carapace care ar trebui să dea formă persoanei. Copila, mireasa, secretara serioasă, seducătoarea - toate vin de la îmbrăcăminte şi nu de la complexitatea ei ca persoană, care ar arunca-o dintr-o parte în alta, niciodată având limitele cunoscute. Jocul Ramonei Dumitrean e unul aproape grotesc, exagerat ca de "pasiune" şi trăire, tocmai pentru că acestea nu sunt coordonate ale personalităţii Cameliei. Dar devine obositoare, atrage atenţia şi pare mereu centrul discuţiei, din cauza modului de a vorbi.

Schimbul este o coordonată a spectacolului, la fel ca şi textul: Iordache schimbă pe Camelia cu Silvia, Camelia îşi schimbă mereu hainele în magazin în căutarea unei personalităţi, ei trec de la Pământ la Absolut şi înapoi. Nici una dintre aceste anomalii nu lasă urme: Iordache poate să trăiască cu oricare dintre femei, la fel cum Camelia poate să fie orice gen de femeie. Cel mai puţin profitabil este să lase Pământul pentru Absolut, pentru că ar însemna să se oprească din a muta şi inversa.

Mereu călduţe, personajele se învârtesc după aceleaşi stereotipii. Chiar urcarea în Absolut, nu e făcută decât "în caz de forţă majoră" (exact ca numele unui personaj care "aranjează" ca astfel el să pună mâna pe lucrurile celorlalţi). Iar acolo vor duce dorul Pământului, cu toate ipocriziile, minciunile şi invidiile lui.

Regizoral, plasticul în care sunt "ambalaţi"( saci în care să fie puse costumele gata de purtat) sunt foarte puternic vizual. Dar şi ca semn. Ce înseamnă? Vine complementar cu prima parte, unde în supermarket se probează hainele care vor crea chiar ele o personalitate pentru Camelia ( prea goală ca să fie "cineva"). În absolut, starea psihică a acestora nu este împlinirea, ci plictiseala şi staticul. La fel, sacii sunt golul. Iar privind spre jos (Pământul) îşi dau seama că acolo trebuie să trăiască. Rafturile sunt acoperite şi ele cu plastic, aici nu se poate schimba nimic. Iar portocalul, în loc de măr, ar ţine locul mărului din Paradis. Dar nu este un copac al cunoaşterii. Folosit aici ca un "înlocuitor" al mărului primordial, ar fi un exemplu de consumerism, care înlocuieşte simplele mere cu portocalele aduse de departe. Cu cât mai complex, colorat şi nou, cu atât mai bine.

Partea a doua cade greu în comparaţie cu prima. Uiţi de ce ţin morţiş să coboare, uiţi şi de ce râdeai la început. Îţi sunt clare personajele, iar a le sublinia nu mai este amuzant, ci chiar dă sentimentul de repetiţie. Remarcabil este momentul când, întoarsă în magazin, Camelia nu mai poate să probeze haine fără ca alarma să pornească. Nu mai are cum să fie să fie altcineva. Aşa că cei trei vor chema în ajutor o lichea.

Lupta dintre cele două lichele (Ionuţ Caras şi Dan Chiorean) este acerbă, transmisă de acele plasme ce le redau cuvintele şi chipurile. Acum avem televizorul, un alt element modern, care urmează calea supermarketului şi a apartamentului luxos. Cei doi nu se văd faţă în faţă, ci prin ecrane găsesc singurul mod de a comunica. O ironie la prezentul dominat de tastatură şi ecran plat? Finalul celor doi este abrupt şi lasă întrebări: "Ce s-a întâmplat?" Cei care nu au citit textul s-ar putea să aştepte ceva lămuritor, sau moartea unuia dintre ei. Dar a trecut deja, insesizabilă, iar actorii ies liniştiţi de pe scenă.

Finalul peste un alt final este marcă a teatralităţii - totul este o joacă şi putem să facem sau să vedem orice pe scenă. Cineva moare acum, dar imediat e cel care va ucide. Statutul de criminal e interşanjabil, dar rămâne ideea de crimă. Viteza cu care se ucid între ei, se ridică şi o iau de la capăt pare a fi de desen animat. Astfel, personajul Bărbatului cu capul în nori îşi găseşte aici foarte bine locul: dacă se poate întâmpla orice, la fel, tot aici, sau oriunde, poate să fie şi Câmpina.