Fuck you. Eu.ro.Pa!, you and me

De departe, cred, Fuck you, Eu.ro.Pa! al Nicoletei Esinencu e deocamdată cel mai montat text teatral scris (recent) în româneşte. Motivele ar putea fi considerate complexe - de la percutanţa temei (obsesia amăgitoare a integrării europene, perversiunea consumerismului şi ipocrizia existenţială a unei umanităţi prinse între fascinaţia Occidentului şi reflexele epocii sovietice) la precizia stilului (poetic, născător de imagini memorabile) şi terminînd, pragmatic şi uşor cinic, prin caracterul minimalist la care se pretează (teoretic, cel puţin - căci sînt producţii care contrazic regula -, avem de-a face cu un monolog ce nu necesită acrobaţii scenografice complexe). Publicată în Franţa la editura Espace d'un instant, piesa a fost recent pusă în scenă la Tours şi la Montpellier, o a treia producţie fiind programată pentru o singură reprezentaţie la Caen, în regia Alexandrei Badea şi interpretarea Mădălinei Constantin.

Adevărul e că destul de greu s-ar fi putut găsi o scriitură de teatru mai adecvată genului spectacular de la care se revendică Badea decît cea a Nicoletei Esinencu, în toate cele trei dimensiuni despre care vorbeam mai devreme: caracterul angajat politic, stilistica dînd de pămînt cu încetăţenitele canoane ale "literaturii dramatice", accentul pus pe cuvîntul rostit ochi în ochi cu spectatorul, în defavoarea artificiilor teatrale. Şi atunci, mă întreb eu pe mine însămi, de ce, văzînd întruparea scenică a acestei întîlniri, am trăit senzaţia ratării ei?

O tînără femeie aşezată pe un scaun banal. Are o foarfecă şi cu ea îşi taie părul. În geantă, o sticlă de votcă, o matrioşcă şi un tricou cu Che Guevara. O cravată de pionier. O cameră de filmat. Se filmează pe ea însăşi şi publicul. Unghiul se schimbă - un spectator e desemnat aleatoriu să filmeze. Matrioşca e călcată în picioare, votca - dată pe gît şi golită în cap, cravata - arsă (teoretic; e de plastic şi se încăpăţînează să nu ia foc); tras cu furie pe deasupra, Che Guevara e sfîşiat în bucăţi. Camera filmează, filmează, filmează, imaginea se proiectează pe un ecran care a căpătat dimensiuni gigantice şi unde textul în română şi rusă se infiltrează subversiv. Camera filmează. Gata. Filmul mut al spectacolului.

Pe deasupra, un fel de montaj postsincron al sunetului. Pentru că ceea ce toate aceste clişee (clişee sînt, ale spaţiului estic socialist, cu un acroşeu subtil, simbolic şi teatral, la identitate ca multiplicitate de ipostaze sociale, adus de prezenţa matrioştei) fac să cadă în declamativ e textul însuşi. Fuck you, Eu.ro.Pa! vorbeşte despre abulia identitară a cetăţenilor unui capăt de Europă, prinşi între două limbi, două culturi, două seturi antagonice de valori sociale. Piureul făcut din cartofi adevăraţi, primiţi "în dar" cu sacul de la rudele de la ţară, şi piureul instant, la plic. Ardeii umpluţi puşi la borcan de mama şi nesfîrşitul meniu servit de automate occidentale inteligente (metaforele culinare, o obsesie omniprezentă a Nicoletei Esinencu). O abulie identitară care pune pe butuci o ţară, cu oameni care-şi construiesc o viaţă paralelă încercînd să mimeze alte existenţe. Şi furia înăbuşită, dar nu suicidară, a unei tinere aflate pe linia subţire dintre cele două, ipocrizia colorată în roz bombon a Estului şi cea neutru-pragmatic-consumeristă a Vestului.

În montarea ei, Alexandra Badea pune accentul pe o specie de teatru explicit-demonstrativ în linia performance-ului care, pe de o parte, substituie acţiunea scenică textului însuşi, lăsîndu-l fără susţinere, iar pe de altă parte îl subminează parţial prin dublarea mesajului. Premiza e ideală - Mădălina Constantin e o actriţă a cărei combinaţie de fragilitate şi potenţial anarhist o face să vibreze visceral la incendiarul subiacent cuvintelor pe care le rosteşte. Doar că, de la un punct în colo, propria atitudine se substituie textului rostit, gesturile absorb mai multă energie decît cuvintele, iar pura sonoritate a acestora ia locul fundamentului lor semantic.

Există în fiinţa umană o limită a suportabilităţii dincolo de care furia sau revolta se refugiază dincolo de zbaterea exterioară, dincolo de impulsul imediat al spargerii jucăriilor; pe o astfel de suprasaturare, de exces al emoţiei camuflat în ceea ce americanii numesc understatement se bazează textul Nicoletei Esinencu. Paharul umplut încetul cu încetul nu dă pe afară în valuri. Tensiunea se acumulează pe îndelete pînă la finalul care nu va fi o explozie apocaliptică, ci prima rotire a unui carusel învîrtindu-se în gol, la nesfîrşit, pe aceeaşi traiectorie previzibilă. O naţiune de oameni prinşi în capcana unei găuri negre a istoriei şi geografiei - ceea ce, cred, nici o montare pe care am văzut-o eu pînă acum n-a reuşit să reproducă teatral.

"În patru vînturi ale Uniunii / V-aţi răspîndit azi tineri moldoveni", cîntă Gheorghe Ţopa (un apreciat cantautor al Republicii de peste Prut). Melodia are o anume vîrstă, dar asta n-o face mai puţin "la zi"; singura întrebare pe care o poate pune cineva e: care Uniune? E ambivalenţa din care trăiesc textele Nicoletei Esinencu: UE-URSS, altă geopolitică, aceeaşi oameni.