Depresie nimicitoare: Editors

Ar fi plictisitor să începi să înşiri toate numele de care amintesc, direct ori subtil, Editors. Şi inutil. Pentru că, finalmente, contează prea puţin. E drept că adesea urechi ofensate nu se pot abţine, dar cînd un album reuşeşte să sune bine parcă devine irelevant ce şi de unde a împrumutat. Doar că ar fi şi mai ciudat să scrii că An End Has a Start sună... bine. Ok, tehnic se vede că Tom Smith şi compania sînt stăpîni pe ce fac, dar de unde, doamne, atîta depresie?! Apăsătoare, implacabilă, tăindu-ţi în carne (şi vene). De la reverburile sumbre ale chitărilor la tobele funebre şi versurile, adesea banale, de o întunecime aproape abisală. Nu că bine-vîndutul lor debut de acum 2 ani, The Back Room, ar fi fost cine ştie ce veselie ţopăitoare, dar acolo măcar producţia mai primitivă îi dădea un aer mai natural, vital şi crud. Aici, cu contribuţia lui Garett "Jacknife" Lee (U2, Snow Patrol, Kasabian - îmi odihnesc cazul), fiecare acord macabru e şlefuit şi cizelat la maxim; rezultă, astfel, o depresie nimicitoare de 45', cu un sound uriaş şi ultra-lustruit. De pe care poţi remarca ocazionale răbufniri mai puţin mortuare ca agitata Bones sau sincopata Escape the Nest.



Pe de altă parte, n-aş vrea, în nici un caz, să se înţeleagă că AEHaS nu merită ascultat. Dincolo de tristeţea imensă şi palpabilă a deschiderii Smokers Outside the Hospital Door (în viaţa mea nu m-a făcut un cîntec să mă gîndesc mai serios la abandonarea celor două pachete zilnice), e greu să nu te ia cu frig auzindu-l pe Smith intonînd fără pic de sarcasm ori autoironie, cu vocea lui baritonală de încrucişare între Mark Burgess şi Julian Cope, în piesa-titlu "You came on your own/ That's how you'll leave/ With hope in your hands/ And air to breathe". Pe mine una m-a bufnit un plîns incontinent. De fiecare dată. Nu mi se întîmplă des. Şi cred că e ceva.