La emisiunile de actualităţi, vârsta a treia e teribil de plicticoasă: reprezentanţii lor se plâng mereu că n-au bani de întreţinere, când ajung în fruntea bucatelor se plâng că nimeni nu-i ascultă. Pe scenă, situaţia se schimbă: ei etalează un tezaur de sentimente contradictorii, combinate în desfăşurarea unor situaţii plauzibile, ştiu să-şi povestească trecutul în aşa fel încât accidentele lor, tragice odată, se colorează în nuanţele unei nostalgii pline de graţie. Există o dramaturgie a vârstei a treia, folosind fie corespondenţa unor personaje celebre, fie experienţele imaginare al unor cupluri de anonimi, dramaturgie care se bucură de favorurile unor mari actori (le dă partituri generoase) şi de afluenţa publicului. Spectacolele în două personaje nu fac parte din proiectele grandioase, nu sunt popularizate ca viitoare "evenimente", dar pe căi misterioase, numai de ei ştiute, oamenii află că ele există şi se înghesuie să le vadă. Dacă ar fi să dau un singur exemplu aş aminti îndelungatul succes din urmă cu vreo trei decenii de la Teatrul Naţional cu o piesă sovietică, Comedie de modă veche, jucată cu aplomb şi profundă empatie de Carmen Stănescu şi Mişu Fotino.
Piesele în două personaje cu actori mari sunt un pariu câştigat chiar înainte de a fi existat. Acestea sunt argumentele probabile ale Centrului de proiecte culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti (ARCUB) pentru iniţierea proiectul Domnul Sisif, piesă de Radu F. Alexandru în interpretarea lui Ion Lucian şi a Ilenei Stana Ionescu.
Pentru femeia şi bărbatul de pe scenă viaţa s-a terminat, dar nu s-a încheiat. Dorinţa de a ieşi din rutina impusă de vârstă revitalizează amintirile, recheamă cuvintele uitate, gesturile izgonite. Nu e atât de simplu pe cât pare: teama de ridicol paralizează acţiunile oamenilor inteligenţi şi decenţi (specia nu e pe cale de dispariţie) şi înainte de a descoperi adevărul celuilalt, efortul e acela de a pătrunde prin propria carcasă a convenţiilor, considerată "adevărata personalitate". Domnul Sisif nu e un personaj tragic, ci un bătrânel simpatic cu mentalitate de luptător. Partenera lui, cochetă când vrea şi lucidă când e nevoie, e eternul feminin cu acte de identitate.
Regizorul Mircea Cornişteanu este expert în asemenea montări, când punerea în scenă nu se exprimă prin semne obscure şi imagini grandioase, ci prin înlăturarea treptată a ţesăturii cu care este acoperit adevărul trăirii, expunerea acestei trăiri ţintind direct emoţia spectatorului. A făcut dovada acestor calităţi şi în spectacolul de pe scena din strada Batiştei, unde funcţionează ARCUB, organizând cu delicateţe şi simţ al ritmului, meandrele apropierii şi ale distanţei, ale consensului şi înstrăinării. Poate că dacă ar fi reuşit să obţină de la autor acordul pentru eliminarea (sau măcar scurtarea) scenei din final când se citesc fapte uimitoare din ziare, spectacolul ar fi conservat până la sfârşit plăcerea şi nu ar fi iscat oboseala de a-l urmări. Plăcerea este sentimentul dominant asigurat de prezenţa pe scenă a celor doi mari actori: pe rând înţelepţi şi copilăroşi, suspicioşi şi încrezători, simultan tineri şi bătrâni, ei posedă un extraordinar simţ al spectacolului, sugerând mereu misterul de dincolo de cuvinte, ritmează respiraţia sălii: imediat va fi dezvăluit misterul, dar se mai amână puţin şi încă puţin şi dexteritatea interpreţilor alternează identificarea şi convenţia, în ramele unui adevăr scenic cu corespondenţe în realitate.
Cei care vin la teatru pentru a consemna mult aşteptata revoluţie a mijloacelor scenice vor fi dezamăgiţi. Cei care vin pur şi simplu pentru a afla cum şi de ce trăiesc oamenii vor fi bucuroşi că s-au desprins pentru o oră şi jumătate de ecranul televizorului.