Start sibian în Anul Cehov - Trei surori

Lectura scenică sibiană cu Trei surori, de la Teatrul "Radu Stanca", în regia Ancăi Bradu, scenografia Floricăi Mălureanu şi coregrafia Mălinei Andrei (aşadar, "trei surori" întru creaţie), redescoperă şi respectă virtuţile textului clasic, restituindu-ni-le cît mai aproape de sensibilitatea publicului contemporan. Scena este înconjurată de imense "oglinzi", fără alt element de decor, în afara unei uriaşe picturi, pe un panou glisant. Sunt oglinzile în care eroinele se vor privi spre a retrăi elanurile copilăriei şi adolescenţei, memoria afectivă reprezentînd un teritoriu aproape suprarealist, menit să le apere de premoniţiile nefaste şi de crudele experienţe ale vieţii. Nu întîmplător, întîlnirea cu Verşinin are loc la ziua onomastică a Irinei, exact la un an de la moartea tatălui celor trei surori, fapt care o conduce pe regizoare spre multiplicarea inspirată a planurilor temporale şi emoţionale ale discursului scenic. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît "colonelul" se dovedeşte şi el aici un "îmbolnăvit" de visuri şi de plăcerea de a "filozofa", spre amuzamentul celorlalţi şi admiraţia Maşei, neaşteptatul musafir ocupîndu-şi repede locul în caruselul conflictelor dintre natura prozaic-cenuşie a realităţii şi aceea trăită împreună cu visul, doar în închipuirile celor prezenţi sau în obsedanta nevoie a surorilor de a pleca la Moscova. Multiplicarea siluetelor (şi a conflictului) prin oglinzi creează o neaşteptată "adîncime" a spaţiului de joc şi este completată în chip inspirat de diversitatea planurilor (suprafeţelor), reale ori simbolice, în care se mişcă personajele, aşa cum ne-o dovedeşte scena petrecerii, ele făcînd cîteodată abstracţie, unele faţă de celelalte. În felul acesta, însăşi "criza de comunicare", care traversează destinul eroilor cehovieni şi îi conferă autorului calitatea de precursor al dramaturgiei moderne, se înfăţişează aici, adeseori, în mod mai subtil şi mai adînc decît în unele "clişee" spectacologice, după capodopera dramaturgului rus.

Conlucrarea remarcabilă dintre regie şi scenografie se manifestă ca un element hotărîtor pentru individualitatea acestei montări nu numai prin aceste oglinzi ale privirii spre sine, ci şi prin cromatica sugestivă a costumelor, unde "aurul" şi "argintul" visurilor nostalgice şi ale iubirii în care sunt înveşmîntate "surorile" contrastează cu negrul sau griurile vestoanelor unor personaje din lumea realului. Dacă la început Olga, Maşa şi Irina "alunecă" pe poante, parcă plutind în scenă, într-o delicată configurare a trăirilor desprinse de prezent, spre final ele vor fi obligate să coboare "pe pămînt" şi îşi vor încheia povestea vieţii, visul lor trăit cu ardoare şi exuberanţă, într-o dureroasă îmbrăţişare, chiar în sală, emblematică pentru ieşirea din edenul închipuirii, dar şi pentru plasticitatea remarcabilă a unor momente din spectacol. Cele trei "ipostaze" ale personajului colectiv al surorilor beneficiază de maturitatea profesională şi de disponibilităţile manifeste ale Dianei Văcaru (Olga) pentru partiturile cu o bogată încărcătură afectivă, de sensibilitatea şi sinceritatea jocului bine nuanţat al Ancăi Florea (Maşa), aflată la al doilea rol de mare complexitate pe scena sibiană, după acela al Desdemonei, din Othello, şi de îngemănarea dintre feminitate, fragilitate şi pregnanţa expresiilor fizionomice, dovedite de Diana Fufezan (Irina), actriţă şcolită chiar în facultatea sibiană de teatru. În rolul intempestivei Natalia o întîlnim pe o altă tînără şi talentată actriţă, Florentina Ţilea, care, după o căzătură cu rolele, la avanpremieră, şi-a învins emoţiile şi a evoluat de o manieră ce o impune printre marile promisiuni ale trupei, în timp ce Rodica Mărgărit aduce în scenă un concis portret al slujnicei Anfisa. Un benefic dialog între generaţii se reliefează în rîndul interpreţilor, unde o veritabilă surpriză a spectacolului, acel Verşinin, căruia Constantin Chiriac îi risipeşte asprimea cazonă dîndu-i în schimb acea nobleţe lăuntrică a "visătorului", pe alocuri discret însoţită de umor, şi evoluţiile de o notabilă expresivitate şi maturitate profesională ale unor actori cu o bogată carte de vizită, ca Dan Glasu (Cebutîchin) şi Nicu Mihoc (Kulîghin), acesta fiind cea mai nouă "achiziţie" a trupei, după "divorţul" său de Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, sunt completate de aplombul unor mai tineri actori, ca Adrian Matioc (Solionîi), Cătălin Pătru (Tuzenbach), Florin Coşuleţ (Fedotik), Pali Vecsei (Ferapont) ori de ursuza înfăţişare a lui Ovidiu Moţ, în Prozorov, chiar dacă personajul său face loc şi unor izbucniri temperamentale nu întotdeauna bine motivate.

Se poate spune că "Anul Cehov" a avut parte de un start fericit la Sibiu, edificator pentru tinereţea restituirilor după opera marelui dramaturg. Iar faptul că acest "start" va fi prezentat în curînd, într-un documentar artistic realizat de redacţia Teatru-Film a Televiziunii Române, pe TVR 2, urmat de alte două documentare dedicate Festivalului "Cehov" de la Iaşi, din luna aprilie, şi montărilor cehoviene reprezentative pentru arta spectacolului românesc, ne îndeamnă să considerăm că, într-adevăr, evenimentul teatral internaţional al anului 2004, recomandat şi de UNESCO, va putea fi urmărit şi apreciat de către iubitorii acestei arte din toată ţara.