Nu-şi aminteşte prea multe despre dizidenţa tatălui său, care reuşise să plece înaintea sa şi a mamei. "Tata a plecat când aveam un an; pe vremea aia nu aveam încă o conştiinţă politică bine dezvoltată pentru a-l putea sfătui. Mai târziu am aflat că alternativele erau ori să-l împuşte pe Ceauşescu de pe acoperişul unei case de pe Calea Victoriei, când trecea cu delegaţia, ori să înconjoare pământul cu barca cu pânze pe care o construise împreună cu o gaşcă timp de cinci ani. Poate că acum aş fi avut un tată erou sau căpitan de vas (ceea ce nu strică în România), dar totuşi, mă folosesc de ocazie ca să-i mulţumesc lui Paul Goma. Cele mai tari senzaţii de până la vârsta de 5 ani, când am plecat cu mama şi cu fratele meu abia născut (mama se recăsătorise), le avusesem în parcul de pe strada Frumoasă, cu prietenii care-mi furau jucăriile. Un băiat îmi furase cubul Rubik. Când m-am întors prima oară, după 20 de ani, am vrut să-l caut ca să-mi recuperez cubul."
Prima oprire a fost la Viena, unde mama lui Alexandru, Ileana Niculescu, şi ea actriţă, fusese angajată la Burgtheater. "Acolo am început şcoala elementară. Nu ştiam germană, dar am învăţat-o repede. Locuiam chiar în spatele Domului Sfântul Ştefan. Prima mea amintire de acolo o am de când am mers la McDonald's. Până n-am intrat în restaurant am fost convins că mergem la film."
După patru ani a plecat la Paris, unde a făcut un an de şcoală. De aici s-a mutat în sudul Italiei, unde a petrecut 10 ani şi unde a terminat liceul. "A fost o perioadă fericită. Am schimbat trei licee şi vreo cinci sate. Am învăţat să stau trei minute sub apă şi să prind caracatiţe cu mâna. Pe la 14 ani l-am cunoscut şi pe taică-miu."
La 19 ani a plecat în Germania, unde tatăl său se dezvoltase cu firme de televiziune. "Aşa am alunecat în chestia asta cu televiziunea." Între Bonn, Essen, Berlin şi Munchen, tânărul Mavrodineanu a lucrat cu diverse echipe de televiziune ocupându-se la început de sunet, pe urmă de operatorie.
"La început eram ca de pe altă planetă, nu ştiam nici diferenţa dintre film şi video. Meseria asta am învăţat-o lucrând - pentru că sper că este vorba de o meserie până la urmă."
Din Germania a plecat cu echipe de filmare prin toată lumea, realizând timp de cinci ani reportaje de televiziune. La un moment dat a devenit freelancer. "Dacă un proiect ne trimitea în Honduras să filmăm copii care trăiesc în pomi, următorul proiect putea să ne ducă la Ibiza, de unde trebuia să le explicăm telespectatorilor cum se agaţă fetele, sau în Monserat, ca să vedem ce a mai rămas din capitala înghiţită de vulcan. Era o aventură servită pe o tavă de argint, şi se plătea şi bine." A văzut astfel toată Europa, Americile, Caraibele, Japonia ş.a. Nu se gândea pe atunci să revină în România, deşi la 25 de ani a făcut primul drum spre Bucureşti.
"Am reacţionat ultraspontan la invitaţia unei prietene foarte bune care se muta de la München la Bucureşti, la facultate. Am vorbit la telefon şi a doua zi eram pe drum, într-o caravană de trei maşini pline cu unt, mezeluri şi biciclete - pentru un non-stop din Bucureşti. Călătoria asta a fost ca o magie. Am rămas aici câteva săptămâni şi totul a fost ca într-un vis. Dar, oricum, mai aveam multă treabă în Germania, deşi simţeam că aş putea să tai tot în cinci minute."
Călătoria în România schimbase ceva în peisajul lui interior, deşi "când pleci aşa şi eşti tot timpul un fel de exilat, chiar dacă eşti mai tupeist şi zici că nu-ţi pasă, tot timpul ai chestia asta, că nu eşti de fapt de niciunde."
În 2003, Alexandru Mavrodineanu a revenit în România, dar a plecat de aici în Israel ca operator pentru RTL. A prins şi atentate teroriste. "La un moment dat, când se anunţa o ştire despre un atentat, conta numai numărul de morţi. Dacă erau trei-patru, nici nu ne mai deranjam. Devii cinic după o vreme. Dar nu erau numai nenorociri. În zonele astea "defavorizate" întâlneşti şi oameni exagerat de buni, de deştepţi şi de sufletişti, ca şi cum ar avea cineva grijă să se păstreze echilibrul universal peste tot."
Plecase la Ierusalim cu intenţia de a sta o jumătate de an şi ca apoi să revină la Bucureşti să facă film, dar a rămas până la urmă doi ani, atras şi de meserie, dar şi de Ierusalim şi de toată zona aceea. "Mi-e greu să explic, dar trebuie să fi trăit acolo. Te reţine fizic după o vreme. Vecinul meu, polonezul Peter, venise în Ţara Sfântă cu intenţia de a se face rabin, dar sfârşise cultivator de canabis. Nu trecea o săptămână fără să nu mă ameninţe că s-a hotărât şi că se duce să-şi ia bilet pentru Polonia. După ce am plecat eu, el a mai stat doi ani."
("Înainte să plec în Israel, aveam tot timpul senzaţia că trebuie să mă duc eu să le explic cum stă treaba, să le explic în teorie cum să îşi rezolve încurcătura. Pe la sfârşit am dezvoltat însă o altă teorie, dar mi-e teamă să nu fie cinică: când nu se poate găsi o soluţie înseamnă că nici problema pentru care se caută nu există.")
Vroia să facă film de mai multă vreme, încă de pe când era în Germania şi înainte oricum de etapa Israel, dar "nu m-a dus capul să mă ţin de nici o şcoală. Eram, aşa, semi-rebel, nu îmi convenea nimic."
Primul tânăr cineast român pe care l-a cunoscut a fost Bogdan Mustaţă. Asta s-a întâmplat la Festivalul de Film de la München.
"Eram cu nişte prieteni şi ne băteam joc de filmele care erau cam toate varză. Dar la un moment dat a început unul care se numea 17 minute întârziere şi s-a făcut linişte în sală. Şi am auzit nişte români vorbind în faţă. Am intrat în vorbă cu ei. Unul era Bogdan Mustaţă, care reprezenta echipa filmului realizat de Cătălin Mitulescu. A trecut ceva vreme, dar când m-am reîntors în Bucureşti l-am căutat. Era cu o gaşcă la "La mama". Era şi Mustaţă. M-am dus acolo, m-am prezentat, i-am mâncat cartofii şi am rămas prieteni. Pe urmă am plecat înapoi, eram încă în faza în care nu ştiam dacă să mă întorc sau nu. Dar întâlnirea cu Cătălin mi-a dat curaj. Pe urmă m-am mai întors o dată la Bucureşti şi l-am sunat. Tocmai pregătea Trafic. Am rămas la filmări şi am simţit pentru prima dată că lucrez la un film adevărat, chiar dacă Mitulescu nu ne dădea pauză de masă."
Când a revenit cu bagajele în România, a plecat de aici aproape imediat în Israel. Dar Cătălin Mitulescu l-a "bântuit" şi la Ierusalim. "Mă întorceam într-o zi de la o filmare de asta naşpa, pe undeva prin Gaza. Era târziu şi pustiu. Am aprins televizorul în studio şi pe ecran a apărut Mitulescu, undeva pe o scenă. Tocmai primea Palme d'Or-ul la Cannes în direct, pentru Trafic. Nu l-am sunat în momentul acela, deşi mă bucuram pentru el. M-am întors pe jos acasă, dar parcă aveam forţă să merg pe jos până la Bucureşti."
După ce s-a întors în România, în 2005, Alexandru Mavrodineanu a făcut asistenţă de producţie pentru lungmetrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. În 2006 a realizat primul său scurtmetraj, Mere la cuptor, o scurtă întâlnire aproape poetică dintre un băiat şi o fată într-un bloc gălăgios unde oamenii îşi scutură covoarele unii în capul celorlalţi. Bucureştiul n-o fi Ierusalimul, dar are farmecul lui. Anul trecut a urmat al doilea scurtmetraj, Lecţia de box, care a fost selecţionat la prestigiosul Festival de la New York şi, pe lângă selecţionarea în mai multe competiţii străine, a fost nominalizat de National Film Board of Canada să participe la un concurs pe youtube, în cadrul secţiunii Short Film Corner a Festivalului de la Cannes. Acum, a fost editat de Metropolis Film pe DVD, alături de alte patru scurtmetraje semnate de Bogdan Mustaţă, Paul Negoescu, Adrian Sitaru şi Radu Jude.
Pentru Alexandru Mavrodineanu, care a găsit în tinerii cineaşti români un anturaj care îl inspiră, scurtmetrajul e un "gen chinuit". "Pe de-o parte, trebuie să te implici la maximum în el şi să-l iubeşti; pe de altă parte el e de obicei platforma de pe care ai putea ajunge la lungmetraj, deci îl faci cu un scop precis. Da' parcă nu ţi se deschide dacă eşti cu gândul la lungmetraj. Este ca o amantă care vrea să te desparţi de soţie pentru ea. Şi, dacă vrei să ai cu ea senzaţii tari, trebuie măcar să-i promiţi credibil acest lucru:)
Iar ultimul film, Fata de Aur, e şi mai scurt decât precedentele. Alexandru Mavrodineanu, Paul Negoescu, Gabriel Achim, Ivo Baru şi Ciprian Alexandrescu vor să scoată la pachet mai multe scurte de 3-5 minute pe tema Un bărbat urmăreşte o femeie. Mavrodineanu şi-a făcut deja partea lui.
"Devine din ce în ce mai greu să faci filme ca independent dacă nu vrei să treci prin CNC, pentru că s-au cam scumpit toate, şi devine greu să-ţi formezi echipa. Doar dacă n-ai un scenariu genial cu doi blocaţi tot filmul într-un ascensor..", spune Mavrodineanu care, când se va da drumul concursului de finanţare al Centrului Naţional al Cinematografiei, se va înscrie cu un alt scurtmetraj al cărui scenariu l-a scris, ca şi Lecţia de box, împreună cu Cătălin Mitulescu. Şi va fi tot cu un tată şi un fiu, dar locul boxului va fi luat de muzică. ("M-am gândit să decupez un pian şi să-l transform în pat pentru copiii mei, ca să se obişnuiască din prima cu muzica. Dar poate că de-aia încă nu am copii.")
