La pîndă - Hercules and Love Affair şi albumul Hercules and Love Affair

Ca orice jivină cu instinct de prădător, găsesc că cea mai frumoasă parte a vînatului trebuie să fie cea cu statul la pîndă. Luaţi, de pildă, orice pisică de casă şi admiraţi-o în tăcere cum îşi pierde ore bune din viaţă tînjind după o vrabie care nu-i va face niciodată hatîrul să se lase prinsă. Ca să nu mai vorbesc despre pescuit: ce mai contează dezamăgirea că la capătul firului se află un biet caras, dacă lanseta aceea uitată de Dumnezeu se însufleţeşte dintr-odată? Dacă ne descotorosim de vrăbii şi de caraşi, s-ar putea să ajungem, într-un tîrziu, şi la muzică. Eu zic că nu e deloc exclus, fie şi pentru că în toată devălmăşia de sunete pestriţe şi vibraţii se ascunde uneori cîte o bijuterie fără seamăn pentru care merită să rămîi cu urechea ciulită un an întreg. Totul e să nu te laşi copleşit de produsele în serie, să rămîi vigilent ca un organ al legii în exerciţiul funcţiunii (sau, dacă doriţi o comparaţie ceva mai potolită, ca Holden Caulfield într-un lan de secară), iar, cînd momentul este prielnic şi tensiunea insuportabilă, să faceţi saltul acela decisiv.

Nu ştiu dacă aşa au stat lucrurile şi cu Blind, dar, în orice caz, strălucirea ei exotică apărută de niciunde, toropeala melancolică, parfumul efeminat şi retro şi copleşitoarea vibraţie de dans au fost de ajuns pentru a mă convinge că anul muzical 2008 s-a învrednicit, într-un tîrziu, să se descotorosească de inerţie şi să scoată la iveală o formaţie nou-nouţă care să însemne cu adevărat ceva. Blind nu era neapărat o revelaţie orbitoare, dar în contextul mai degrabă prozaic trasat cu îndîrjire de toate apariţiile indie, nostalgia ei disco tulbura apele pleoştite şi, mai presus de orice, era o prezenţă distinctă care răsplătea orice aşteptare.

Cum răsfăţurile audio se pot număra pe degete, iar construcţia melodiei, luxuriantă şi rafinată, avea toate datele pentru a fi bifată la capitolul certitudini, aş fi fost în stare să jur că Hercules and Love Affair era debutul pe care îl aşteptam. Aşa cum suna primul lor extras pe single, pariul pe care îl propuneau nu era doar să restaureze în detaliu atmosfera somptuoasă şi gay a muzicii disco de la începuturi, ci, prin vocea hărţuitor de elegantă, febrilă şi fragilă a lui Antony Hegarty, să se aventureze mai departe în plin mister şi peisaj postmodern. Fără să mă încred cu totul în magia unei singure melodii, mă gîndeam că atît timp cît DJ-ul Andy Butler îi va oferi lui Hegarty recuzita de care are nevoie, lucrurile vor merge de la sine. Problema cu acest album este că doar cinci din cele zece piese îl au vocal pe Antony Hegarty. Fără el, discul rămîne un recurs impecabil la disco, house şi funk, voluptuos fără doar şi poate, simpatic pînă în cel mai mic detaliu, însă fără perspective de respiraţie lungă, fără deschideri surprinzătoare, fără o miză cu adevărat introspectivă.

Ca obiect vintage este, cu siguranţă, şi interesant, şi cool, şi al naibii de dansant. Acolo unde alţii erau obligaţi să trăiască parfumul anilor cei mai frumoşi, iar tripleta de aur Ceauşescu-Cel-Bun-Gicu-Dobrin-Aurelian-Andreescu răspîndea parfum de roze, cluburile newyorkeze brevetau muzica disco nu doar ca pe o unealtă de dans eliberatoare, ci şi ca pe o declaraţie a unui mod de viaţă lipsit de constrîngeri. În locul acela, pe atunci lipsit de griji şi temeri excesive, se întorc din secolul XXI Nomi, Kim Ann Foxman şi Andy Butler. Dacă îl puneţi însă la socoteală şi pe invitatul special Antony Hegarty, veţi auzi cum Hercules and Love Affair capătă şi o altă turnură, mai dramatică, mai ambiguă, mai vie. Dacă nu l-aţi ascultat cîntînd cu fetele de la Coco Rosie melodia Beautiful Boyz, închipuiţi-vă un Jay-Jay Johanson în zi de graţie, cu o voce cu vreo două octave mai ridicată şi, dacă e cu putinţă, cu o savoare gay de trei ori mai mare. Această voce face ca melodiile să-şi ridice miza şi să deschidă orizonturi pentru ca, împreună, să devină unul dintre cele mai consistente albume de debut ale acestui an. În comparaţie cu Blind nu este foarte mult. Dar, în definitiv, dacă pînă şi vrăbiile, peştii cei mari sau sensul vieţii nu se arată cu una, cu două, important este să rămîi cu gustul unei pînde bune.