Scriam, în urmă cu un an, despre incredibila umilire a artiştilor Operetei, obligaţi să cînte, vara, pe scările teatrului, de fapt lîngă parcarea hotelului, "spaţiile neconvenţionale" agreate de noua conducere extinzîndu-se apoi în supermarket sau la restaurante şi pizzerii, cei care refuzau să evolueze în asemenea locuri fiind în pericol de a rămîne pe drumuri. Iar acum cîteva luni, nume "grele" din generaţia matură au semnat un protest adresat oficialilor, publicat şi în presă, comentat la televiziuni şi la Comisia de cultură a Parlamentului, directorul fiind aşteptat în zadar pentru a explica de ce a montat doar două operete în cei doi ani de cînd conduce instituţia, de ce a casat toate decorurile zecilor de producţii anterioare sau de ce mulţi dintre solişti nu au mai apărut pe scenă de peste un an, pentru că nu-şi găsesc locul în musicalurile sau spectacolele de dans puse în scenă.
Ei bine, trebuie să recunosc abilitatea directorului Răzvan Dincă de a "schimba foaia", semn că, de fapt, a citit cu atenţie reproşurile din presă, dar şi că încearcă o aplanare a conflictelor interne, chiar dacă şochează prin maniera în care i-a tratat pînă şi pe membrii Comisiei de evaluare de la minister. Printr-o mişcare extrem de inteligentă, a transferat stagiunea estivală în Parcul Herăstrău, unde s-a amenajat special o scenă "adevărată" (cam aproape de stradă, concertele fiind bruiate de sirene, claxoane etc.), pe care în fiecare duminică, la ora 20.00, artiştii prezintă programe diverse şi atractive, interpreţi fiind... mai ales semnatarii protestului, fericiţi să fie din nou aplaudaţi de un public numeros (depăşind chiar şi cele mai optimiste aşteptări), confirmînd astfel că sînt îndrăgiţi şi astăzi de iubitorii genului. Mai mult, soprana Bianca Ionescu a coordonat concertul inaugural, a semnat şi programul de sală şi a apărut pe scenă în cîteva secvenţe. Se numeşte management deştept sau diplomaţie sau...? Nu ştiu şi nu vreau să insist, pentru că importantă rămîne lansarea unei microstagiuni care va dura pînă la mijloc de septembrie, acoperind astfel un gol general în viaţa muzicală a Bucureştiului, teatrul avînd şansa de a-şi recîştiga spectatorii.
O altă "mişcare" bine gîndită a fost şi deschiderea printr-o seară românească, incluzînd momente pline de farmec din operete ce nu mai figurează în repertoriul curent de mulţi ani, pagini lirice alternînd cu duete comice, fie şi de factură folclorică, entuziast ovaţionate de aproape o mie de spectatori, care, în majoritate, au stat în picioare timp de două ore, urmărindu-şi cu încîntare "preferaţii", fredonînd melodii cîndva şlagăre. Am reascultat astfel, cu reală plăcere, pagini din Lăsaţi-mă să cînt şi Lysistrata de Dendrino, apoi din Eternele iubiri de G. Grigoriu, Plutaşul de pe Bistriţa şi Ana Lugojana de F. Barbu, Culegătorii de stele, Leonard şi Soarele Londrei de Comişel, finalul readucînd, deloc întîmplător, îndrăgitul Mugurel de cîntec românesc din aceeaşi operetă care a deschis programul, ca un strigăt al celor care, în fond, cereau cu disperare... "Lăsaţi-mă să cînt!".
Orchestra condusă de Lucian Vlădescu a susţinut evoluţia unor solişti din generaţii diferite, dar la fel de apreciaţi de tineri şi bătrîni - Doina Scripcaru, Silvia Sohterus, Cornel Todea (tenorul, nu regizorul!), Gabriela Daha şi Valentin Tiron (un cuplu greu de egalat prin farmec, umor şi firesc), Mihnea Lamatic, Mioara Manea (într-o ipostază inedită), Daniela Vlădescu, Bianca Ionescu, Ştefan Popov, Cătălin Petrescu, Gladiola Niţulescu, Marius Mitrofan, Florin Diaconescu, Anton Zidaru, Matei Nicolescu, Ligia Dună şi un grup coral bărbătesc evoluînd cu reală bucurie, străduindu-se să fie la înălţimea exigenţelor unui moment ce marca revenirea în lumina reflectoarelor, interesantă fiind reacţia tinerilor din parc, efectiv cuceriţi de o noutate neaşteptat de plăcută.
Duminica trecută (20 iulie 2008), suportînd cu stoicism şi căldura sufocantă, şi lipsa unor cabine adecvate, artiştii, îmbrăcaţi elegant, au revenit pe scenă, în faţa unui public ce "invada" parcul, abordînd de această dată un repertoriu universal - ieşind uneori din cadrul strict al operetei, ca semn al diversificării urmărite în ultima vreme -, un tango de Piazzolla, arii din My Fair Lady de Loewe, Porgy şi Bess de Gershwin (nicidecum... Ghershwin, cum scrie în program), Rose Marie de Friml, Secretul lui Marco Polo de Lopez, West Side Story de Bernstein, Bal la Savoy de Abraham, Văduva veselă de Lehar sau Liliacul, Voievodul ţiganilor de J. Strauss, alternînd cu duete amuzante sau lirice din Contesa Maritza de Kalman sau Logodnicul din Lună de Kunecke, dar şi din Vînzătorul de păsări de Zeller, Silvia şi Prinţesa circului de Kalman, abordate cu dezinvoltură şi relaxare de Viorel Ciurdea, Daniela Vlădescu, Anton Zidaru, Mioara Manea, Bianca Ionescu, Ştefan Popov, Mediana Vlad, Orest Pîslaru, Bogdan Caragea, Cristian Caraman, dar şi o canţonetă neinspirat interpretată de Matei Niculescu, două momente coregrafice etalînd muşchii lui Iulian Rădoi şi graţia Cristinei Osiceanu, tradiţionalul Radetzky Marş, intonat de orchestra condusă de acelaşi L. Vlădescu, încheind o seară agreabilă, mult scurtată faţă de cea precedentă şi, în ciuda diversităţii repertoriale, parcă mai puţin captivantă, soliştii venind la microfon, rar sugerînd o mişcare de dans. Dar melomanii au aplaudat încîntaţi, artiştii teatrului s-au simţit, în sfîrşit, din nou trataţi ca atare, concertele ce vor urma constituind o "gură de oxigen" şi o reală satisfacţie pentru cei care... nu se ştie cînd vor mai fi distribuiţi în noile producţii de gen ale Operetei.