Primele premiere din această stagiune a Teatrului de Comedie se pregăteau încă de la sfîrşitul celei trecute – e vorba, pe de o parte, de Marlene în regia Cătălinei Buzoianu, şi de Lady Di, montat de Andreea Vulpe, al căror punct comun pare a fi fascinaţia pentru o figură feminină celebră.
Fascinaţia pentru prinţesa de Wales (resimţită pînă la identificare de un mecanic pe nume John Smith) este, de altminteri, tema piesei croatului Tomislav Zajec, tradusă pentru spectacol de Andreea Vulpe şi Cristian Juncu. De felul ei, ar fi trebuit să fie o comedie neagră care reuşeşte totuşi să nu fie decît jenantă, cu actori buni (Sandu Pop, Mihaela Teleoacă sau chiar studentul Mihai Bendeac) în situaţii-clişeu, culminînd cu morţi tragice demne de un Quentin Tarantino în faza Sergiu Nicolaescu. Iar decorul şi costumele (aparţinîndu-i lui Dan Titza), cu aer şaptezecist de second-hand, sunt lipsite de minimă atracţie vizuală.
Piesa propriu-zisă s-ar putea să nu fie chiar atît de proastă (şi compromiţătoare pentru ideea de text contemporan), dar în mod sigur pare, în primul rînd prin golirea de substanţă dramatică şi aruncarea în caricatural a personajului principal. Aşa se face că, dintr-un nefericit fără viaţă personală, pentru care ultima redută în calea prăbuşirii interioare e identificarea cu cea pe care-o consideră un suflet pereche (Lady Diana), John Smith (Sandu Pop) ajunge un pîrlit de travestit cu probleme mintale şi eternă privire de cîine bătut, pe capul căruia nici peruca nu stă bine. Iar abuzul comic ajunge peste tot, de exemplu la un Bennet (Mihai Bendeac) excesiv sau la un Kronk (Şerban Georgevici) cu toate aparenţele unui manelist cumsecade, încă neemancipat.
Nu se ştie cine ce a vrut cu acest Lady Di, ceea ce e sigur însă e că spectatorul merită ceva mai mult de-atît pentru o oră şi jumătate în Sala Studio a Comediei bucureştene.