Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cendres et sang

Fanny Ardant: Actorii români au în ei ceva animal... - Cendres et sang


, un interviu cu

Hotnews.ro, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A venit în România pentru că aici vrea să filmeze mare parte din Cendres et sang, primul film pe care îl semnează ca regizor. Muză a lui Francois Truffaut (ultimă muză, de fapt, înainte de dispariţia cineastului), cu roluri în filme realizate de Claude Lelouch, Alain Resnais, Ettore Scola, François Ozon sau Franco Zeffirelli, Fanny Ardant este o femeie plină de energie şi de curiozitate. Am cunoscut-o la sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti, în cadrul unei întâlniri restrânse la care au mai participat trei critici români de film, precum şi Tudor Giurgiu, coproducătorul român al filmului lui Fanny Ardant. Este nerăbdătoare să lucreze în România. E îndrăgostită de România, îi plac actorii români care sunt "animali", "sălbatici". Ar vrea să le ia în film pe Olga Tudorache şi Oana Pellea. A fost impresionată de privirea lui Răzvan Vasilescu. De imaginea pe care Vivi Drăgan Vasile a făcut-o în Moromeţii - drept pentru care îl va lua director de imagine şi la filmul său. De împrejurimile Braşovului - unde speră să filmeze în septembrie 2008. A văzut 432 şi i-a plăcut. I-a plăcut, de asemenea, Ryna, de Ruxandra Zenide, şi a amuzat-o inteligenţa din A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu. Îi place nu doar animalitatea actorilor români, ci şi faptul că prind repede şi că pot juca în altă limbă.


Iulia Blaga: Vorbiţi-ne despre proiectul dumneavoastră.
Fanny Ardant: Într-o zi am scris o poveste, eram la Paris şi am scris o poveste pentru că citisem un roman de Ismail Kadare care mă impresionase foarte mult. Nu era un roman, cât un eseu şi se numea Eschile ou le grand perdant şi care povestea cum, într-o anumită regiune a Balcanilor, nimic nu se schimbase de pe vremea legilor lui Eschil, de pe vremea Orestiei. Eu, de când mă ştiu, am avut o mare pasiune pentru tragedia greacă. Deci am inventat şi am scris această poveste, iar apoi am început să... Lucrurile au început să se întâmple fără mine. Am primit sprijinul statului francez, am găsit un producător.

I.B.: Care e portughez?
F.A.: Nu, e francez, deşi are origini portugheze. El s-a aflat la baza multor filme franceze care au fost tot timpul un pic borderline, puţin outsider-e - nu ceea ce îndeobşte e denumit entertaining, comedie. Numele lui e Paolo Branco. Este un aventurier, care poate să-l producă şi pe Skolimovski, dar şi pe Paul Schrader, şi care ştie să-şi asume riscuri, mai ales cu mine, care nu sunt decât actriţă şi, în plus, sunt şi la primul film semnat ca regizor. El a produs-o şi pe Valeria Bruni Tedeschi, probabil poate pentru că are încredere în filmele regizate de actori sau de actriţe. Mai sunt producători la Paris... E Claude Berri... Paolo Branco e un pic asemeni unui jucător de poker. Această poveste nu se putea turna la Paris şi nu se putea turna cu actori francezi. Aveam nevoie să merg într-o ţară străină, în care generaţia tânără de actori să aibă ceva, cum să spun, animal. Când m-am gândit la Balcani, m-am gândit la nordul Greciei, la Albania, şi pe urmă m-am gândit la România, pe care o cunoşteam pentru că acolo filmasem Callas Forever.

Am simţit nevoia să fac o coproducţie cu România pentru că aici exista o structură cinematografică adevărată, o reală tradiţie cinematografică - şi nu o tradiţie doar în a face film în sine, ci şi în ceea ce priveşte studiourile, tehnicienii, lumina sau actorii. Nu pot spune că-i cunosc pe toţi actorii români, dar îi ştiu din filme, chiar dacă nu le cunosc numele. Mi se pare că ei au ceva animal, sălbatic. Actorii francezii sau italienii sunt altfel - sunt gen "fata lu' tata" sau au un aer intelectual, sau unul foarte blând. Poate că mă înşel. M-am gândit că această poveste trebuia spusă de băieţi şi fete tineri, necunoscuţi, care mi se părea că au mai multă legitimitate decât dacă aş fi avut nume ca Gérard Depardieu sau Jeanne Moreau - care n-ar fi fost credibili. Aveam nevoie de figuri, de priviri, de staturi. Eu nu cunosc bine misterele producţiei de film, de aceea fiecare îşi face treaba lui. Cred că Paolo Branco e la curent cu cinematografia română, că-i ştie pe producătorii români şi chiar şi pe unii tehnicieni români.

Am venit aici deja de două ori, dintre care o dată pentru prospecţii - pentru că am nevoie de o zonă aflată la ţară. Nu am dorit să definesc o epocă anume, am vrut să stilizez epoca în aşa fel încât povestea să se poată petrece oricând. Am vrut să evit lumea modernă. Am vrut lumea de la ţară, cu drumurile şi casele ei. Şi deja am găsit-o, pe lângă Braşov, unde sunt nişte peisaje foarte frumoase, foarte puternice. Pentru că filmul este şi un imn închinat naturii. Ce să vă mai spun? Am mai venit o dată ca să mă întâlnesc cu actorii. Povestea se petrece pe trei generaţii. Sunt trei tineri cu mamele lor care se întorc de la Paris şi care sunt nişte emigranţi români care revin sub pretextul nunţii unei verişoare.

I.B.: Mare parte din film se va filma în România sau la Marsilia?
F.A.: În România. La Marsilia vom filma trei-patru zile, ceea ce înseamnă o zecime din film. Îi vedem pe eroi la Marsilia, la început, înţelegem cine sunt, după care, fşşş, iau trenul şi vin aici.

I.B.: Am înţeles bine, scenariul e inspirat din Kadare?
F.A.: Kadare a fost detonatorul, declicul. Lucrul care m-a motivat este credinţa mea că iertarea este mult mai puternică decât justiţia, că simplul fapt de a fi o fiinţă care iartă e mai puternic decât un ritual juridic.

I.B.: A fost prima oară când aţi dorit să realizaţi un film?
F.A.: A mai existat o posibilitate pe care am ratat-o. Trebuia să regizez unul din filmuleţele care au alcătuit Paris, je t'aime. Mi s-a cerut să scriu un scenariu pentru un filmuleţ de cinci minute despre cartierul meu. Am scris şi eram fericită pentru că un scurtmetraj este un bun exerciţiu. Dar pe urmă s-a schimbat producătorul şi nou-venitul a dorit ca toate filmuleţele să fie realizate de mari regizori străini. Iar puţin mai târziu am avut altă experienţă: mi s-a propus să montez operetă la Chatelet. Şi am spus da. A fost ca un cadou venit din cer. Am înţeles cu această ocazie ce înseamnă o lună de repetiţii, pentru că opera e un lucru foarte strict. Dacă ţi se spune: "Repetiţia corului e între orele 15 şi 18 şi, dacă te trânteşti pe jos, nu ţi se dă mai mult." Aşa am învăţat să lucrez cu un caiet de sarcini. Şi am învăţat că, aşa cum spunea Alain Resnais, "marele lux este timpul".



 Toate articolele despre Cendres et sang


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga
 Alte articole de Fanny Ardant


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer