Acelaşi proiect, două spaţii de desfăşurare, două oraşe, două ţări: în mai-iunie anul acesta, Intercult a organizat la Odessa (Ucraina) şi Mangalia (România) două dintre etapele proiectului de artă în spaţiul public SEAS Black/North Sea, finanţat de Programul Cultura 2007-2013 al Uniunii Europene, o platformă de încurajare a schimburilor culturale şi producţiilor artistice în oraşele porturi ale Europei. Întîmplarea a făcut ca una dintre participantele la dialogul de acum să urmărească proiectul în Ucraina, iar cealaltă, în România. Mai puţin în cazul instalaţiilor din cadrul SEAS, cele două producţii de dans şi teatru prezentate, amîndouă - Monday in the Sun, creat într-unul din cele mai importante centre europene, garajistanbul din Turcia (o coregrafie de dans fizic care chestionează relaţiile între bărbaţi prin imagini ale prieteniei conotate istoric şi cultural), şi pseudo-stand-up comedy-ului Beer Tourist (Wunderbaum, Danemarca) - şi la Odessa, şi la Mangalia, s-au dovedit excelente soluţii de turnesol pentru felul în care se structurează spaţiul public pe coaste diferite ale Mării Negre.
Gina Şerbănescu: Tema noastră este Arta şi spaţiul public...
Iulia Popovici:.. în condiţiile în care avem două tipuri de spaţii publice, şi anume Mangalia, un oraş mic pe malul Mării Negre, în general turistic, şi Odessa, o capitală de provincie pe alt mal al Mării Negre. Iar partea interesantă din ceea ce am discutat noi informal pînă acum este că, din cîte mi-am dat eu seama, în general a fost vorba, structural, de acelaşi proiect, dar care s-a materializat în forme diferite la contactul cu publicul.
G.Ş.: E vorba desigur şi de background-ul cultural al locului, ceea ce e pus la dispoziţia performerilor e fără îndoială important. Îţi dau un exemplu: la Mangalia, Monday in the Sun s-a jucat în portul turistic, pe o platformă de beton, situată între mare şi ecranul pe care se proiectau meciurile Campionatului European de Fotbal. În dreapta era un spaţiu puternic populat, iar în dreapta doar apa! În plus, mai şi erau proiecţiile care completau spectacolul, erau diverse tipuri de spaţii, conectate printr-o aceeaşi intenţie artistică. La Odessa unde s-a jucat Monday in the Sun?
I.P.: În curtea interioară a Hotelului Passage. Hotelul în cauză este la unul dintre capetele arterei turistice a Odessei, destul de departe de mare. De fapt, această curte interioară e flancată de galerii cu magazine, iar o parte dintre ferestrele hotelului dau spre curte. La Odessa au intervenit în spectacol cîţiva factori determinaţi de locul în care se juca: sonorul nu a putut fi dat foarte tare, pentru că era 10 seara şi ar fi trezit locatarii hotelului (spaţiul era oricum îngust şi sunetul reverbera...), în plus jumătate dintre ferestrele camerelor de hotel unde se juca spectacolul celor de la Signa dădeau în curtea interioară şi erau deschise...
G.Ş.: La Mangalia, fiind un eveniment la care contribuia şi primăria oraşului, trebuiau asigurate condiţii măcar de linişte pentru spectacol. Şi atunci, meciul care se proiecta pe ecranul din apropiere a fost pus pe "mute". Cert e că au fost oameni care au renunţat la meci şi au venit la spectacol. Mă interesează însă comentariile publicului de la Odessa...
I.P.: Monday in the Sun s-a jucat de trei ori, iar eu am văzut prima reprezentaţie. Date fiind condiţiile specifice - un număr limitat de spectatori şi faptul că era premiera -, cei prezenţi erau în mare parte oameni implicaţi în proiectul Black/North Sea, iar reacţiile n-au fost în nici un caz controversate. Tu ai avut avantajul că urmăreai spectacolul în ţara a cărei limbă o vorbeşti. O parte din comentariile auzite de mine erau în ucraineană sau rusă, pe care nu le înţeleg. Pot să îţi spun care au fost reacţiile vorbitorilor de limbă engleză. Dar nu cred că acest spectacol a stîrnit vreo reacţie de "agresare"...
G.Ş.:... Cum a produs Beer Tourist al celor de la Wunderbaum la Mangalia,
I.P.: Şi înţeleg că a stîrnit şi la Odessa în serile populate exclusiv cu spectatori ucraineni. Monday in the Sun a fost foarte bine primit şi apreciat. Cred că spectatorilor ucrainieni le-a scăpat uşor latura legată de homosexualitate sau de limitele relaţiei între bărbaţi.
G.Ş.: În România nu a scăpat, dimpotrivă, a fost un aspect virulent resimţit de către unii dintre spectatori... Interesant e faptul că au existat cîteva categorii distincte de public: spectatori în jurul vîrstei de 50 de ani, care au venit şi s-au aşezat ca la teatru şi s-au purtat ca şi cum vedeau un spectacol în cutie italiană...
A mai fost o categorie de public a cărei reacţie îmi e de departe cea mai dragă. Îţi dau un exemplu: un puşti de aproximativ 12 ani, care primise un fluturaş de la organizatori şi a citit că va avea loc un spectacol de dans contemporan. Era însoţit de un prieten, nu păreau foarte educaţi artistic. Întrebarea constantă rostită de puştiul respectiv era: "Ce naiba e ăla dans contemporan?". La un moment dat s-au făcut nişte probe de lumini, iar prietenul lui îi spune: "Eu cred că ăsta e dans contemporan!". Mi s-a părut aproape profetic pentru că, la ce asistăm în anumite zone ale dansului contemporan, probabil că într-o zi dansul contemporan va fi fără oameni, numai cu lumini.
I.P.: Un gen de reacţie pe care eu nu aş fi putut să-l receptez la Odessa - nu pot să judec reacţiile publicului, dincolo de cele viscerale, pentru că nu aveam acces la limbă. La Wunderbaum, de exemplu, eu am văzut spectacolul cu un public în majoritate non-ucrainean. Înţeleg că a fost cu totul diferit în serile următoare cînd publicul era strictamente local, ca şi la Mangalia.
G.Ş.: Revenind puţin la Monday in the Sun, trebuie să îţi spun, că, încercînd să-mi fixez în minte cît mai multe figuri, pentru a detecta categorii de public, am remarcat destui oameni care au venit şi a doua oară, care au venit pur şi simplu pentru performanţa băieţilor din Turcia, iar spectacolul a fost bine primit pentru că cei mai mulţi spectatori au înţeles că e vorba, aşa cum remarcai tu, de mai multe stadii ale relaţionării între doi bărbaţi, iar partea gay era doar unul dintre aspecte...
I.P.: Cred că ar fi interesant de vorbit despre modul în care un astfel de spectacol intră în relaţie cu ceea ce se face în dansul contemporan de la noi...
G.Ş.: Recunosc că, graţie celor doi dansatori din Turcia, am reuşit să văd în România o formă de dans neinfluenţată de paradigme occidentale, fie că ne referim la Mats Ek, Pina Bausch sau Tanzquartier. În spaţiul românesc, orice am face şi orice am drege în dans, sîntem mereu sub o umbrelă occidentală în ceea ce priveşte mijloacele de expresie, fie că ne revendicăm, asumat sau nu, de la Cullberg, Kyllian, Pina Bausch sau orice altceva. Am văzut un limbaj bazat pe foarte multă forţă, care suspenda orice interpretare ironică la adresa relaţionării între ei. Pe de altă parte, am văzut un spectacol foarte bine construit dramaturgic, ceea ce nu găsim întotdeauna la noi...
I.P.: Printre altele, eu am văzut un tip de spectacol care ipostazia fără ascunzişuri o anumită corporalitate, care la noi e groaznic de ocultată, şi anume corpul masculin.
G.Ş.: Exact, corpul masculin care în dansul nostru se feminizează...
I.P.: Se feminizează sau se conceptualizează, în orice caz îşi pierde mărcile sexuale şi de gen...
G.Ş.: Eu mărturisesc că, graţie unei tendinţe hermeneutice poate blamabile uneori, am văzut, mai ales în cazul momentului final, că avem de-a face cu un singur personaj într-o dublă ipostază., că e vorba de nişte alter-ego-uri care se sintetizează, dat fiind şi faptul că ei sun puşi într-o metaforă a drumului...
I.P.: Mie dimpotrivă mi s-a părut că această metaforă a drumului şi a descoperirii celuilalt e calată şi pe faptul că ei doi sunt tipuri etnice diferite, deci accentul ar fi pus tocmai pe alteritate, iar dimensiunea relaţională a spectacolului e mai puternică decît cea identitară.
G.Ş.: Unul dintre interpreţi, Şafak Uysal, este un bun cunoscător al lui Deleuze, implicat cum e în studii poststructuraliste, aşa că diferenţa apriorică identităţii cred că e un concept cheie în spectacol...
I.P.: Dacă tot suntem la un capitol anecdotic, una dintre scenele de început, cea a întrecerii "în mărime" a stîrnit nişte hohote de rîs colosale la Odessa.
G.Ş.: Şi la Mangalia, şi la Atena, unde eu am văzut pentru prima dată spectacolul...
I.P.: E o scenă în care cei doi bărbaţi îşi negociază forţa, întrecîndu-se în "cine o are mai mare", şi anume cine are o sticlă de apă mai mare...
G.Ş.:...Şi se ajunge de la un pahar la un bidon de 10 de litri. În ciuda controverselor, una din scenele următoare, cea din toaletă, care are tenta gay de rigoare, mie mi s-a părut extrem de subtilă şi extrem de bine realizată coregrafic...
I.P.: Unul din lucrurile pe care le-am apreciat din punct de vedere sociologic, nu numai coregrafic în spectacol, a fost modul foarte asumat în care relaţia lor se erotiza...
G.Ş.: Erotizarea e anunţată de la început, de la jocul cu fumul de ţigară, care eşuează şi conduce spre competiţie...
I.P.: Şi e o erotizare care nu e constant homoerotică... La urma urmei, orice relaţie, între două persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, propune un tip de confruntare erotică...
G.Ş.: E drept. Am observat că elementele conflictuale la început devin amicale spre sfîrşit, ele fiind aceleaşi, ca frazeologie a mişcării, dar cu o încărcătură emoţională diferită. Tehnic şi conceptual, acesta mi se pare un aspect cheie al spectacolului. Şi asta aş vrea să văd mai des la noi: o valorizare a aceluiaşi tip de frazeologie, într-un alt spirit... am avut deci doi bărbaţi care au ipostaziat diverse relaţii între două instanţe masculine... Să trecem la alte două instanţe masculine!
I.P.: Wunderbaum!
G.Ş.: E interesant că vorbim despre două cupluri masculine, nu le putem spune "în oglindă", pentru că nu putem stabili prea multe leagături între ele, poate doar o relaţie cu spaţiul public, cu modul în care cei din spaţiul public au perceput manifestarea lor...
I.P.: Cu atît mai mult, cu cît Beer Tourist şi Monday in the Sun au fost singurele producţii de artele spectacolului prezentate şi la Odessa, şi la Mangalia (The Black Sea Oracle al celor de la Signa şi Relief creat de Hotel Pro Forma n-au venit şi în România). Asta, spre deosebire de instalaţii, probabil mai uşor de deplasat.
Wunderbaum, grupul care a produs Beer Tourist, e format din doi olandezi care-şi asumă, în acest spectacol, identităţi de britanici şi inventează, sub o aparenţă de stand-up comedy, istorii supuse unei dramaturgii, unui scenariu foarte precis, despre "ciocnirea dintre civilizaţii".
G.Ş.: Un scenariu de care se ataşează atît de mult, încît nu lasă loc pentru intervenţia nici unui element exterior. Interacţiunea cu publicul nu afectează cu nimic desfăşurarea spectacolului.
I.P.: Poate şi dintr-o strategie de protecţie faţă de spaţiul în care se găseau - erau la Mangalia de cînd, de două zile?
G.Ş.: Mie mi s-a părut că ce fac ei e o fotografiere instant a realităţii, fără vreo intenţie ulterioară. Dacă pretenţia nu e una artistică, totul e ok. Le-am şi spus că m-am simţit agresată şi mi s-a răspuns că ăsta era şi scopul, însă nu e tipul de agresiune pe care-l aştept de la o întreprindere artistică.
I.P.: Ca mod de lucru, ca tehnică, mie spectacolul mi s-a părut extrem de profesionist, foarte bine echilibrat între elementele de satiră "naţională" şi cele de autoderiziune. Problema e că, aparent, ei au repetat aceeaşi poveste la Odessa şi Mangalia, cu schimbări exclusiv contextuale. Ei se pun în condiţia a doi englezi în vizită în ţări exotice - Ucraina şi România -, cu un statut social mediu spre jos şi o viaţă amoroasă la fel (unul e singur, celălalt are o iubită jalnică), care beau bere, emit consideraţii despre societatea în care ajung, se uită după fuste şi la meciuri de fotbal. Sînt fani Manchester United şi caută echivalente locale, iar spectacolul se termină invariabil cu imnul ţării gazdă (motiv pentru care pot depune mărturie că imnul ucrainean e flagrant de asemănător celui românesc). Ăsta e scenariul general, detaliile se schimbă. De pildă, la Odessa despre femeile ucrainience se spunea că au o obsesie pentru pantofi.
G.Ş.: La Mangalia era vorba de parfumuri şi viaţă sexuală.
I.P.: Corupţia în Ucraina pornea de la taximetrişti.
G.Ş.: Şi la români la fel. Uniunea Europeană era alt motiv de ultraj - ce caută România în UE? Spuneau că vor face performance-ul respectiv şi în Olanda, iar reacţia olandezilor va fi mult mai dură decît a românilor.
I.P.: Da, pentru că noi sîntem destul de toleranţi la miştocăreala naţională; protestele apar doar atunci cînd tonul folosit nu e cel potrivit - toleranţa la deriziune are drept pandant intoleranţa la nedreptate şi defăimare.
G.Ş.: Aşa e. Acum, dacă e să tragem concluziile, putem spune că am avut de-a face cu două spectacole - Monday in the Sun şi Beer Tourist - care interacţionează foarte diferit cu spaţiul public.
I.P.: Totul avînd legătură mai puţin cu spaţiul de reprezentare şi mai mult cu miza în sine a gestului artistic - asumarea publică a anumitor tipuri de relaţionare.
G.Ş.: La Odessa, înţeleg că proiectul a avut o altă calitate, mai ales datorită prezenţei Signa.
I.P.: Au fost mult mai multe evenimente, e vorba şi de un orizont de aşteptare diferit, de o integrare diferită în... spaţiul public. Dar adevărul e că miza spectacolului făcut de Signa o depăşea pe cea a restului propunerilor.
G.Ş.: Principalul e că, aşa cum am văzut eu la Mangalia, publicul e deja obişnuit să accepte astfel de proiecte şi intervenţii artistice.