Asociaţia profesioniştilor de film documentar din România, DocuMentor, a organizat în perioada 24-27 iunie 2008, prima participare a unei delegaţii de cineaşti români la tîrgul de film documentar "Sunny Side of the Doc" de la La Rochelle, una dintre cele mai prestigioase întruniri anuale ale producătorilor, realizatorilor, distribuitorilor şi programatorilor de film documentar din lume. Pentru prima dată, România a avut un stand propriu, iar producătorii români şi-au prezentat portofoliul de proiecte unor co-producători sau televiziuni din străinătate în vederea unor eventuale parteneriate.
I-am întrebat pe trei dintre regizorii şi producătorii: 1. care au fost la La Rochelle ce a însemnat prima participare românească la "Sunny Side of the Doc" şi 2. cum îl poate ajuta, la modul concret, pe un producător de filme documentare un astfel de tîrg.
Florin Iepan:
1. Este prima participare "de grup" din istoria documentarului românesc la un tîrg internaţional. Autorii şi producătorii români de film documentar reuşesc să-şi afirme existenţa sub această formă. Este un gest esenţial, aşteptat de mulţi ani, prin care spunem un singur lucru instituţiilor europene, directorilor de festivaluri, producătorilor şi redactorilor de la marile televiziuni din Occident: se face film documentar în România. Este adevărat că documentarul românesc merita o astfel de participare încă din 1990, dar, dacă ne întoarcem numai cu trei sau patru ani în urmă, demersul asociaţiei DocuMentor nu ar fi fost posibil din cauza faptului că finanţatorii participării româneşti la SSD 2008 - Institutul Cultural Român şi Centrul Naţional al Cinematografiei - aveau cu totul şi cu totul alte priorităţi.
2. Producătorii români au şansa să stea de vorbă între patru ochi cu cei care finanţează documentarele pe plan internaţional şi anume commissioning editors de la televiziunile din Vest. Depinde de ei, de regizor şi de valoarea proiectului prezentat pentru a obţine în acest mod o finanţare, pe lîngă banii din România (CNC, postul public de televiziune, posturi private etc.). Sumele care pot fi obţinute la un astfel de tîrg pentru un singur proiect pot urca pînă la 150.000 de euro. Dar şi o licenţă de difuzare la o mică televiziune din Vest, în valoare de 3000-4000 de euro, nu este ceva tocmai de neglijat la un documentar care nu are nici un ban. Dar, în opinia mea, marele cîştig pentru noi al unei astfel de participări la un tîrg cum este "Sunny Side of the Doc" este contactul cu ce se produce pe plan internaţional, experienţa de a-i urmări pe producătorii străini cum îşi caută finanţările, dar mai ales înţelegerea faptului că peste tot în lume realizarea filmului documentar este privită tot mai mult ca o profesie şi mai puţin ca o vocaţie, cum se întîmplă în România. Atît timp cît documentariştii români nu o să-şi adapteze subiectele şi maniera de lucru şi vor rămîne cantonaţi numai în zona documentarului observaţional (de o factură discutabilă de cele mai multe ori), şansele lor de a obţine co-finanţări din străinătate vor fi foarte reduse. Iar o şcoală naţională de film documentar care nu face coproducţii cu Vestul mie mi se pare un proiect sortit eşecului din start.
Tudor Giurgiu:
1. Prima participare românească la SSD a însemnat spartul gheţii şi multă invidie din partea colegilor maghiari, cehi, polonezi. Aveau cu toţii senzaţia că în România lucrurile merg extraordinar, dacă s-a reuşit punerea pe roate a acestui stand. Pînă la urmă, m-au convins şi pe mine că, de fapt, lucrurile merg mai bine decît la ei, dar asta nu înseamnă că trăim în normalitate. Documentarul încă e tratat cu firimituri, în loc să i se recunoască meritele.
2. Păi, îl poate ajuta doar dacă are răbdare să stea după tot felul de doamne de peste 40 de ani (în special) care sînt celebrele commissioning editors de la televiziunile străine şi să încerce să le pitch-uiască ideea sau filmul pe care îl are în cap. De cele mai multe ori, doamnele nu au timp sau regizorul/ producătorul o va confunda pe Marijke cu Dorotheea ş.a.m.d. E o chestiune de perseverenţă şi răbdare.
Alexandru Solomon:
1. Comunitatea documentară din România şi-a marcat, prin participarea la SSD în 2008, prezenţa pe harta profesională europeană. Sigur, am zîmbit în gîndul meu cînd am fost invidiaţi de colegii noştri din Ungaria sau Bulgaria, dar e limpede că am fost cumva în centrul atenţiei (menţionaţi în cuvîntul de deschidere al catalogului şi la conferinţa de presă din prima zi a tîrgului; proiecţiile noastre erau înscrise ca "must see" de organizatori etc.). Oameni de televiziune şi selecţioneri de festivaluri ne-au vizitat la stand, curioşi să afle cam ce se întîmplă cu documentarul românesc. Masa rotundă organizată de asociaţia noastră, DocuMentor, a adunat profesionişti din toate ţările central şi est-europene, dar şi producători sau reprezentanţi ai fondurilor cinematografice din vestul continentului. Am constatat (pentru a cîta oară?) că nu sîntem nici cei mai oropsiţi, dar nici cei mai talentaţi din lume, că subiectele, temele, practicile de producţie şi de finanţare nu cunosc graniţe. În fine, ne-am întîlnit între noi - cei din România -, am avut timp să stăm de vorbă, producători şi regizori, responsabili de la CNC şi de la televiziunea publică (nici asta nu ni se întîmplă în ţară).
2. Documentaristul a devenit, înaintea altora, o fiinţă globalizată; nu poate supravieţui altfel în lumea de azi. În halele tîrgului de filme (aliniate pe docurile din La Rochelle), fiecare documentarist român a trebuit să-şi facă drum printre standurile marilor televiziuni şi ale asociaţiilor de producători din lume, să încerce să atragă atenţia asupra filmului lui, să obţină măcar promisiunea unui interes viitor şi, de ce nu, o părere avizată. A văzut ce alte proiecte sînt "pe piaţă", cum sînt "ambalate", cine le cumpără. Individual, am mai participat la astfel de evenimente şi ştiu că e un exerciţiu uneori frustrant, pentru că nimeni nu-ţi semnează un cec pe loc. Dar e fără îndoială un exerciţiu necesar. Prezenţa noastră la "Sunny Side" e doar un început, ar fi bine să perseverăm, fiecare în parte şi toţi la un loc.