Între 18 şi 20 iulie a avut loc cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărâna. Din punct de vedere magic - sau, dacă cititorul doreşte, într-o cheie mirceaeliadiană -, doisprezece ani alcătuiesc marele an. Evenimentul este deosebit, din mai multe puncte de vedere, faţă de ceea ce se întîmplă în alte locuri şi cu alte ocazii. Înainte de toate, Gărâna este un sat aflat în Munţii Semenic, la 30 de kilometri de Reşiţa şi 150 de Timişoara. Locul - extrem de pitoresc, aflat la o altitudine de peste 1.000 de metri - are clienţii săi permanenţi, abonaţi la turism rural, tracking sau grătare în aer liber. Cu ocazia festivalului, vizitatorii Gărânei se abat de la pattern-ul amintit. Numărul celor care înfruntă an de an distanţele şi limitele week-end-ului rezervat muzicii de jazz reprezintă o surpriză pentru toată lumea - participanţi sau simpli comentatori ai fenomenului. Este vorba, dacă nu de magie, cel puţin de o reţetă alchimică funcţionînd perfect.
Ceea ce aduce atîţia oameni de acelaşi fel la un loc este muzica, dar nu ideea abstractă, ci muzica unor artişti de prim rang mondial, care acceptă invitaţiile organizatorilor. Printre participanţii la ediţiile trecute se numără Trilok Gurtu, Jean Luc Ponty, Jan Garbarek, Scott Henderson. Anul acesta, Fundaţia Culturală Jazz Banat & Marius Giura a(u) reuşit să aducă nume de aceeaşi sonoritate: Victor Wooten Group, Mike Stern and Yellowjackets, Miroslav Vitous, Dominique di Piazza. Prezenţa lui Steve Hackett (ca invitat al formaţiei maghiare Djabe), chitarist în Genesis încă din perioada timpurie a trupei britanice de progressive, reprezintă, de asemenea, un eveniment notabil.
Dintre muzicienii români, îi amintim pe Harry Tavitian şi al său Orient Expres, pe Hanno Hoffer & Nightlosers şi pe Horea Crişovan, care, împreună cu Tavi Scurtu, a evoluat într-un trio alături de Dominique di Piazza. Este vorba despre unul dintre cei mai importanţi basişti contemporani, care, atunci cînd nu evoluează în propriul său band, cîntă cu John McLaughlin sau cu nume de acelaşi rang. Dacă Festivalul de la Gărâna este un link spre cultura mondială, colaborarea lui Crişovan cu Di Piazza reprezintă posibila sa legătură cu marele jazz.
Locul potrivit - timpul potrivit
Horea Crişovan: "Am avut garanţia de la Marius că poate ieşi ceva, un opening potrivit pentru Mike Stern. Cînd Di Piazza şi-a dat acordul, totul a părut simplu şi firesc. Mi-a zis că va veni cu o săptămînă înainte pentru repetiţii, ceea ce nu s-a întîmplat, pentru că a fost chemat de John McLaughlin într-un turneu mondial, aşa că am repetat doar două zile. A fost foarte greu pentru mine pentru că ceea ce urma să cîntăm nu era ca pe disc, nici ca în partituri, în mare parte. Totul a fost schimbat şi a trebuit să reînvăţ armonic foarte multe piese. Am avut hard time la Gărâna...
Anul acesta a venit mult mai multă lume decît în anii trecuţi. La Garbarek am înţeles că fuseseră cam 8.000 de oameni. Ce am văzut cu această ocazie a depăşit orice imaginaţie, a fost incredibil. E simplu să faci un festival de jazz mare într-un oraş precum Bucureşti, Timişoara sau Cluj. E mai lejer cu cazarea, cu maşinile, mai sînt prietenii, dormim la ei, dar aici, în vîrful muntelui, cu cortul, cu frig, ploaie, e fantastic să vină atîta lume".
Magie cu Victor Wooten
Revenind la concertele oaspeţilor de peste hotare, remarcăm magia, profesionalismul şi capacitatea de a face spectacol a lui Victor Wooten. Artistul american nu se rezumă la a cînta cum numai el ştie să o facă. Show-ul său este total. Prin atitudinea de scenă şi spiritul său ludic, reuşeşte să capteze întreg publicul. Este interesat nu doar să-şi facă bine treaba, ci să-i transforme pe toţi spectatorii în fani, ceea ce la Gărâna credem că a reuşit din plin. Faptul de a face ca lucruri grele, imposibile, pînă la proba contrarie, să apară drept lejere şi la îndemîna oricui este atributul marelui artist, care a avut resurse de a interacţiona cu publicul şi de a oferi ceea ce s-a cerut, la nivel de brainstorming vorbind.
În jazz, absenţa notorietăţii nu este în mod automat echivalentă cu lipsa valorii. Surprizele oferite de nume (aşa-zise) de cerc secund sînt majore. Duo-ul alcătuit din basistul suedez Lars Danielsson şi pianistul polonez Leszek Mozdzer este un astfel de exemplu. Muzica lor nu poate şi nu are sens să fie descrisă în cuvinte, cel puţin nu în acest cadru. Audiţia şi raportarea la sistemul de referinţă al fiecăruia este cheia cea mai potrivită de interpretare a unui act artistic muzical.
Programul actualei ediţii a festivalului, ca şi programele din anii anteriori, poate fi găsit pe Internet. Retroactiv, un program nu este însă decît istorie. Este interesant cine va veni anul viitor şi cum se va dezvolta festivalul, în condiţiile în care a ajuns într-un moment de cumpănă. Complet ieşit din underground, Festivalul de Jazz de la Gărâna va avea de trecut un test, să-i spunem al propriei greutăţi. Întrebarea care se pune este dacă locul va face faţă unui exod de cîteva zeci de mii de oameni. Comparaţiile cu Woodstockul, atît de uzitate de conştiinţele formate în jurul ideii de Stufstock, încep să-şi găsească locul, deocamdată modest, în peisajul apusean al unui festival pînă acum elitist.
Însă viitorul este singurul care va oferi răspunsul. Deocamdată, tocmai s-a încheiat un eveniment cultural de certă valoare, un reper de bază al muzicii care poate fi ascultată în România. Această ediţie a fost dedicată muzicianului suedez Esbjorn Svensson, dispărut prematur. La Gărâna, pe perioada Festivalului de Jazz, graniţele de orice fel, chiar şi cele dintre fiinţă şi nefiinţă, sînt relative, deoarece muzica însăşi nu poate fi îngrădită. La propriu şi la figurat. Mergînd pe firul aceastei idei, cei care nu au dorit să plătească sau nu au avut echivalentul celor 11 euro pentru intrarea în Poiana Lupilor (unde se ţine de cîţiva ani festivalul) au putut asculta muzica, privind de la distanţă ce se întîmplă în perimetrul "cu taxă", din cimitirul aflat pe un deal din apropiere. Aşadar, oferta şi posibilităţile sînt destul de largi.