Spectacolul oraşului
Nu cred că există oraş mai mare sau mai mic din Europa care să nu-şi dorească să fie, vara, gazda unui festival necesar peisajului amorţit al vacanţelor. Cu excepţia Bucureştiului, inexistent din punct de vedere cultural în această perioadă a anului, care-şi consumă în schimb, frenetic, până la saturaţie, "festivalita" toamna. Pe la alţii însă, pe lângă vedetele în materie, dacă ne referim la festivalurile de teatru, adică Avignon şi Edinbourgh, alte câteva locuri de pe continentul european încep să atragă atenţia. E şi cazul festivalului numit atât de sugestiv Teatro a corte, care are loc la Torino, de la sfârşitul lui iunie până la începutul lui august, cu unele intermitenţe. Mai exact, spectacolele sunt concentrate la sfârşiturile de săptămână, pentru a da astfel posibilitatea locuitorilor oraşului să participe, iar turiştilor să-şi organizeze un frumos program cultural.
Adevărat e că Italia cea plină de frumuseţi naturale şi artistice e ea însăşi un spectacol, dar nu întotdeauna poate călătorul are imaginaţie în a-l descoperi, aşa încât o sugestie de itinerar conceput după o viziune şi un concept poate îmbogăţi percepţia acestuia. Ca să nu mai vorbim de potenţialul valorizator al spectacolului teatral care, de la spaţiu la mişcarea actorului în cadru, creează perspective nebănuite oricărei împrejurări.
S-ar putea ca, în cazul oraşului Torino şi al regiunii Piemont, să fi funcţionat şi un alt motiv, acela de a redirecţiona interesul turiştilor spre aceste locuri poate mai puţin faimoase, dar, după cum s-a văzut, pline de surprize. Nu e întâmplător deci că în organizarea acestui festival sunt antrenate importante instituţii de resort, iar mapele noastre de întâmpinare erau doldora de cataloage şi materiale documentare despre frumosul ţinut de la poalele Alpilor.
Torino însuşi cu istoria şi legendele lui, ca fostă primă capitală a Italiei, este un oraş elegant şi frumos, evocând legăturile fundamentale cu familii regale franceze celebre, printre care renumita Casă de Savoia. Vestigiile gotice, dar mai ales patrimoniul arhitectural baroc sunt bogăţii de preţ ale acestei aşezări monumentale piemonteze dominate de Palatul Regal şi Palatul Madama, opere protejate UNESCO. Nicăieri n-am văzut plafoane mai somptuos decorate ca ale acestui din urmă impresionant edificiu, care găzduieşte azi Muzeul Civic de Artă Antică (în sensul propriu, nu istoric al termenului), iar grădinile imperiale proiectate de acelaşi mare arhitect - André Le Notre - care a creat Parcul Versaille nu sunt cu nimic mai prejos.
Pieţe şi piaţete prin care oraşul respiră, grupuri statuare la tot pasul şi o geometrie impresionantă a arterelor trasate matematic particularizează în ansamblu situl urban în care epoca modernă şi-a pus şi ea amprenta. Putere economică importantă a Italiei, Torino are şi urmele unei istorii recente mai puţin glorioase, marca Mussolini, prin grandomania construcţiilor. Nimic însă nu iese din scară, iar cele câteva exemplare arhiecturale art nouveau îşi etalează discret decoraţia specifică. Se vede că oraşul nu a căzut niciodată pradă improvizaţiei şi amatorismului şi că dirigenţii, oricare-au fost ei, n-au fost lăsaţi să-şi facă de cap printr-o practică imobiliară inconştientă. A se lua aminte! În jurul oraşului, alte multe destinaţii istorice, palate şi castele ale ducilor şi conţilor de odinioară, bun al patrimoniul naţional: Rivoli, Moncalieri, Santena, Aglie, Venaria Reale, Polenzzo. În aproape toate, Festivalul Teatro a corte şi-a manifestat prezenţa, programând spectacole la care au participat artişti din toată Europa şi, bineînţeles, italienii. La Castelul Aglie, cu ocazia redeschiderii Fontana dei Quattro Fiumi, Fundaţia Teatro Piemonto Europa a prezentat într-un palcoscenico acvatic, un spectacol de muzică şi dans născut din "întâlnirea senzuală şi onirică a celor două lumi vecine, zidurile şi apa". La cetatea romană Pollenzzo, artista franceză Dorothée Seltz a construit o instalaţie care să impresioneze "cu al său gust special". La Castelul Rivoli, compania Decor sonor, tot din Franţa, a transformat monumentul într-un gigantic instrument muzical, creaţie a scenografului Michel Risse. La Palatul Venaria Reale, Jerome Thomas, creatorul spectacolului Libelula şi fluturele, s-a folosit de tehnicile moderne pentru a insufla la propriu artiştilor energia zborului. Şi tot aici, Dmitri Korneevitch din Federaţia Rusă a prezentat numărul său funambulesc îmbinând visul cu realitatea, vrând să oprească timpul pentru a ne arăta frumuseţile lumii. Mimi din Anglia, dansatori din Belgia, spectacole de stradă din Spania au animat celebra Piaţa Casello şi Piaţa Palatului Regal. N-au fost uitate nici incintele tradiţionale, sălile de teatru ale oraşului, multe amenajate pe locul unor foste ruine, unde publicul a putut vedea spectacole mai mult sau mai puţin clasice, cel puţin din punctul de vedere al spaţiului.
Confesiunea unui director de festival: Beppe Navello
Festivalul nostru e tânăr. S-a născut cu acest titlu: Teatro a corte acum trei ani, pe temelia unui alt festival - Teatro Europeo - început în anul 2000. Ne-am dezvoltat cu contribuţie de la Ministerul Activităţilor Culturale din Italia şi cu subvenţie de la regiunea Piemont, ieşind în afara oraşului în rezidenţele regale. Dar statutul festivalului, vocaţia sa, priveşte creativitatea. O creativitate la frontiera formelor şi a limbajelor specifice. Ne interesează spectacolele care folosesc diferit, imaginativ aceste limbaje, de la text la video-proiecţii, de la muzică la dans, de la pantomimă la instalaţia de lumini şi sunet. De aceea invităm plasticieni, muzicieni, actori, regizori, artişti de diferite formaţii pentru a crea forme noi de spectacol în minunatele situri arhitecturale ale regiunii noastre. Vrem să valorizăm acest gen de teatru ca artă a spectacolului. Avem consilieri pretutindeni în Europa care ne semnalează lucruri de acest fel, dar cel mai mult ne bazăm pe comenzile speciale adresate unor artişti care vin şi văd în prealabil locaţiile şi propun apoi spectacole speciale, adecvate acelor locuri. E un festival care prezintă, de aceea, mai ales premiere.
Când sunt întrebat unde e istoria în aceste spectacole, răspund că preferinţa mea e contemporaneitatea. Asta nu înseamnă că am prejudecăţi, dar chiar şi când e vorba de un text clasic publicul apreciază creaţiile care-şi pun probleme în legătură cu locurile unde se prezintă cu oamenii care vin să le vadă. Aşa cum a fost acel minunat spectacol de la Castelul Rivoli al companiei franceze care lucrează cu sunetul şi materia (pietrele, metalele), inventând un nou concept teatral. Acesta e drumul pe care vrem să-l urmăm. Bineînţeles, sursa poate fi şi legenda locurilor în care se dau reprezentaţiile şi, în acest sens, tocmai suntem în discuţii cu un scriitor torinez care vrea să scrie ceva legat de Venaria Reale. Cu condiţia ca scenariul lui să implice inovaţie formală şi un metisaj al limbajelor. Suntem încurajaţi în tot ce facem de interesul publicului, care vine în număr mare să vadă spectacolele din festival, să trăiască emoţii diferite în aceste locuri minunate ca arhitectură, istorie şi cultură.
Am constatat un interes pentru colaborarea cu festivalul nostru şi din partea oamenilor de teatru, a artiştilor înşişi, care acceptă propunerea noastră contribuind la un schimb internaţional fructuos în materie. Eu însumi am lucrat în anul trecut un spectacol în coproducţie cu Franţa, intitulat Cinema, un spectacol despre filmul mut, deci fără cuvinte, care acum călătoreşte în lume. (Torino are cel mai mare şi interesant muzeu al cinema-ului din lume n.n.). Multe dintre aceste proiecte au valoare de cercetare, pentru că astăzi, în epoca atâtor concurenţe, între care aceea a televiziunii este cea mai acerbă, teatrul trebuie să găsească forme noi, atrăgând interesul publicului, forme care, având fineţea şi subtilitatea teatrului, să folosească şi alte limbaje ale timpului. Teatrul nu mai este o artă populară. Are publicul său, pe care trebuie să-l provoace mereu cu forme noi. Nu cred că Alfieri, marele nostru clasic, ar fi de altă părere, chiar dacă vestitele lui tragedii au rămas doar obiect de studiu la şcoală.
Teatrul ecvestru, un unicat
Nu ştiu dacă denumirea aceasta - teatru ecvestru - a fost omologată, dar ceea ce a prezentat la manejul de la Druento trupa Le Théâtre du Centaure din Franţa, sub conducerea lui Camille Manolo, este cu adevărat un unicat.
Nu neapărat pentru că n-am mai văzut, ci mai ales pentru că nici nu cred că ideea poate fi imitată. Trei actori îndrăgostiţi de cai, cu proprietăţi speciale de a comunica cu aceste animale minunate (doi cai şi un măgăruş), ne-au spus o poveste substanţială şi emoţionantă despre lumea mecanizată în care trăim, despre nevoia de afectivitate şi sentimentele naturale la care oamenii râvnesc. Caii putere ai mecanismelor de pe ecranele care ne priveau ameninţător şi caii adevăraţi, într-o dispută i-aş spune istorică, invocă o altă clasică contrapondere între tehnologia dominantă şi natura vieţii. Zgomotele asurzitoare ale agregatelor industriale la concurenţă cu o celebră arie de operă, care se prelinge duios pe lângă urechi, homo tehnologicus în alternanţă cu sălbaticul aborigen intrând pe măgăruşul lui ciufulit în viaţa unor oameni în criză.
Ce dresaj, ce eleganţă ritualică a mişcărilor, ce frumuseţe şi câtă simplitate în acest spectacol-poem care se numeşte Cargo, dar se termină ca un basm. Amazoana călare dispare în apele adânci ale unui vis de iubire, iar noi privim fascinaţi şi am vrea ca ea să-l reîntâlnească pe sălbatic acolo, în adâncurile care să le protejeze dragostea. Sigur, mai e şi alegoria transformării celor două entităţi, calul şi actorul, într-una, de unde şi aluzia la anticul centaur. Dar poezia legăturii dintre om şi animal, reîntoarcerea la natură, la originile comune ale vieţii e mult mai puternică în acest spectacol. Mi-a plăcut enorm, şi acolo, pe nisipul manejului de la druento, sub o ploaie măruntă de vară, am simţit aproape respiraţia universului.