Marea expediţie - Apocalypse Now - Redux

Înainte de a vedea Apocalypse Now - Redux, nu eram convins că acest film legendar, pe care-l văzusem de trei-patru ori pe casetă video, în versiunea lansată în 1979, reuşeşte să fie capodopera visată de regizorul Francis Ford Coppola. Dar trebuie să adaug că, înainte de a vedea la cinema versiunea integrală, nu ştiam nici cum bîzîie muştele în regatul lui Kurtz (Marlon Brando), aflat la capătul călătoriei pe un rîu, în amonte, din Vietnamul parfumat cu napalm pînă peste graniţa cambodgiană, undeva în junglă sau, dacă vreţi adresa exactă, în inima întunericului. Efectele sonore ale lui Walter Murch sînt printre cele mai expresive argumente cu care poate veni cinematograful, ca să-i cheme înapoi pe telespectatori şi pe căutătorii de filme de pe Internet: dacă nu veniţi la cinema n-o să ştiţi niciodată în cîte feluri poate să facă elicea unui elicopter - adineaori tuşea ca un ventilator suprasolicitat de viaţa la tropice, acum bîzîie ca o insectă, mai tîrziu va toarce ca un tigru cu burta plină. Coppola şi Murch au reuşit să prindă pe banda sonoră gîndurile rele pe care rîul le murmură în urechile soldaţilor americani porniţi în căutarea lui Kurtz.

Mai este şi imaginea lui Vittorio Storaro: dacă sînteţi unul dintre cinefilii care şi-au stricat ochii cu copia alb-negru a Cinematecii, mergeţi acum la cinema şi comparaţi Apocalypse Now - Redux cu fantoma palidă din memoria dumneavoastră. Ca să înţelegeţi ce se întîmplă cu personajele aveţi nevoie de lumină - de penumbra în care intră atunci cînd rîul se îngustează, pentru ca apoi să iasă în bătaia unor raze puternice şi înşelătoare ca nişte droguri. Cel mai puternic drog este, desigur, propria lor ignoranţă în privinţa Vietnamului: au intrat în ţara asta fără să ştie nimic despre ea, şi acum ţara asta intră în capetele lor şi le întoarce pe dos. Ei încearcă să-i reziste prin rock'n'roll, fetiţe de la Playboy şi plăci de surf, prin bere rece şi, din nou, droguri. Toate astea nu pot să ducă decît la monstruozitate pură şi la nebunie absolută, aşa cum rîul nu poate duce decît la Kurtz; dar pînă acolo e un drum complicat. De-aceea cred că aveam nevoie de versiunea integrală, montată de Walter Murch.

Coppola şi Murch au reintrodus în jur de 50 de minute care rămăseseră pe dinafară la montajul din 1979; din acestea, 25 sînt dedicate unui popas pe care echipajul îl face pe plantaţia unei familii de colonişti francezi, şi mulţi spectatori vor găsi că episodul merita să rămînă pe dinafară, că e o lecţie de istorie stîngaci dramatizată. Dar uitaţi o clipă de calitatea dialogului şi uitaţi-vă (din nou) la calitatea luminii care intră pe ferestrele sufrageriei unde coloniştii cinează, în timp ce stăpînul casei îi vorbeşte oaspetelui american despre declinul Franţei şi despre plantaţia pe care n-o va părăsi niciodată: cum ar putea să iasă din lumina aceea? Pînă şi dialogul lipsit de viaţă ajută cumva secvenţa: ai senzaţia că oamenii ăştia sînt blestemaţi să poarte aceleaşi discuţii în fiecare seară, în timp ce razele apusului vietnamez îi săgetează drept în inimă. Nu sînt oameni, ci spectre neîmpăcate, şi recunosc în ofiţerul american (Martin Sheen) pe unul de-al lor. Pentru el, acesta e un moment de pace, ultimul popas înaintea scufundării în întuneric, şi cred că filmul se îmbogăţeşte de pe urma lui, după cum se îmbogăţeşte de pe urma celor cîteva minute (şi ele noi) pe care le acordă unei isprăvi copilăreşti a echipajului - furtul unei plăci de surf.

Versiunea din 1979 alerga din oroare în oroare spre Kurtz, suma şi chintesenţa tuturor, dar Apocalypse Now - Redux priveşte din cînd în cînd în urmă, spre ce-o fi fost înainte de apocalips. De-aceea mi se pare mai emoţionantă. Dar este oare mai coerentă? Coppola ne ameninţă tot filmul că, prin intermediul lui Kurtz, va exprima un adevăr cumplit despre oameni şi ceea ce oamenii numesc civilizaţie, şi mulţi spectatori vor continua să se întrebe dacă, pînă la urmă, reuşeşte să exprime ceva. Însă chiar dubiile astea ne arată cît de mare e filmul. Apocalypse Now - Redux e o ecranizare după Inima întunericului, nuvela din 1902 a lui Joseph Conrad, iar Conrad, ca şi Henry James, găsise o modalitate de a vorbi despre Rău fără a-l numi. Filmul este o superproducţie aşa cum nimeni nu şi-a mai permis să facă la Hollywood, de atunci încoace: o expediţie la graniţa inexprimabilului.