S-a înnorat puţin cîte puţin, poate justificat, după căldurile din ultimele cîteva zile. Soarele încă făcea feste, intra şi ieşea de după perdelele care puneau stăpînire pe cerul albastru. La un moment dat, n-a mai ieşit. După alte cîteva momente, în care nimeni nu părea atent la schimbări meteorologice, deşi o asemenea schimbare ar putea periclita manifestările de pe scenă, a început să cadă grindina, pe neaşteptate, iar în urma ei, o ploaie torenţială, de te punea pe gînduri: cum să ajung la gară să prind trenul? Să te prindă ploaia în Sighişoara, în cetate, coborînd în oraş, pe caldarîmul ud, plin de şiroaie de apă, e un spectacol în sine. Oamenii adăpostiţi pe la marchizele cafenelelor sau sub arcadele cetăţii te privesc ca pe un clovn nebun, care are tupeul să-şi rîdă de cei mai puternici şi să ignore un fenomen meteorologic. Nu eşti tu singurul. În Piaţa Cetăţii, mai sînt şi alţi "nebuni" frumoşi care îşi văd de treabă. Mai exact, de spectacol. Atît interpreţii, cît şi publicul, înghesuit pe băncuţe, sub umbrelele aşezate acolo ca să apere de soare, nu de picuri de apă, dar merge şi-aşa, nu se lasă duşi doar din cauza unui torent de apă. E ultima zi a Festivalului Pro Etnica, a VIII-a ediţie, între zidurile Sighişoarei, un festival care adună în acelaşi loc reprezentanţi a 21 de comunităţi etnice care trăiesc pe teritoriul romånesc.
Organizat ca de obicei, în principal, de foarte energicul Centru Educaţional Interetnic pentru Tineret, beneficiind de coorganizatori importanţi, precum Municipiul Sighişoara, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi de patronaje şi finanţări de la Ministerul Culturii şi Cultelor, de la Guvern, de la Ambasada Germaniei, festivalul a crescut an de an, a atras interpreţi noi şi a reuşit să strîngă un public tot mai divers la scenă.
Evenimentele s-ar putea clasa în două categorii, una statică şi una mobilă. Prin cea statică, mă refer la expoziţiile, la standurile de prezentare a meşteşugurilor şi a rezultatelor acestora, care aparţin fiecărei comunităţi, pentru simplul motiv că se găsesc în acelaşi loc, în fiecare zi. Categoria mobilă este alcătuită, evident, de reprezentaţiile de pe scene, de mini-concerte, de întîlniri pe uliţele cetăţii cu membrii ansamblurilor pe care i-ai văzut evoluînd, de zîmbete de recunoaştere şi apreciere.
Pe scena mare, scena din Piaţa Cetăţii, au încăput ansambluri ale comunităţilor maghiare, elene, armene, albaneze, cehe, croate, italiene, ucrainene, germane, ale ruşilor lipoveni şi multe altele, care fie au cîntat, fie au dansat, fie au îmbinat cîntul şi dansul şi tot au spus o poveste despre locul din care provin ei sau părinţii/bunicii lor. Surpriza e că majoritatea membrilor ansamblurilor sînt tineri care se arată interesaţi de aspecte privitoare la originile lor, interes care poate a fost insuflat de părinţi sau de comunitate, sau poate au descoperit singuri un dans, un cîntec, care i-a îndemnat să-şi cerceteze mai îndeaproape originile. Surpriză e şi faptul că unii dintre ei, născuţi în Romånia, cu, probabil, doar un părinte de altă etnie, nici măcar nu au ajuns în ţara pe care o reprezintă totuşi cu mîndrie la Pro Etnica.
Anul acesta, organizatorii s-au gîndit cum să apropie publicul de performerii interetnici şi le-a venit ideea - pe care au şi materializat-o cu succes - de a forma o scenă mai mică, o platformă de lemn, pe care aceiaşi care ofereau spectacolul la scena mare dansau din nou pentru grupuri mai mici de oameni, atrăgîndu-i în dansul lor şi făcînd o lecţie ad hoc de mişcări de paşi. M-am transformat pentru cîteva minute într-un subiect de experiment pentru italieni şi pentru greci; cu primii a fost mai uşor să mă învîrt, în schimb, să deprind un-doi-treiul, stîngu'-n faţă, iar stîngu', dreptu'-acuma al dansului grecilor a fost mai dificil. Am încercat, dar nu e de mine. Mai bine să mă uit la cei care se pricep. Şi m-am uitat la Comunitatea elenă din Braşov de mai multe ori, motivul fiind că pe lîngă grupul Efthymos, "crescuse" şi un grup de puşti între 6 şi 11 ani cel mult (grupul Louloudakia), care au avut ambiţia să înveţe la perfecţie pînă şi Zorba şi care au performat - fiind prima lor ieşire în lume - mai energic decît oricare alţii, spre deliciul fotografilor şi al cameramanilor profesionişti şi amatori din faţa scenei. O altă trupă vioaie, preferată atît de publicul de anul trecut, cît şi de cel de anul acesta, a fost ansamblul Uniunii ucrainenilor, Zelenyi barvinok; nu puteai să le treci cu vederea costumele roşu-albastre, zîmbetele care n-ar trăda oboseala nici după o zi întreagă de dans, ca, de altfel, şi dansul în sine.
Dacă la un moment dat m-au obosit desfăşurarea de dansuri şi costume colorate, perindarea pe scenă a fustelor, pălăriilor, pantalonilor bufanţi sau drepţi (obositoare pentru ochi, nu şi pentru creier sau spirit, iar ochiul are nevoie de o schimbare de peisaj, din cînd în cînd), am avut opţiunea să trec la categoria a doua de evenimente, cele statice, şi am ales cîteva expoziţii în faţa cărora să-mi las privirea să se odihnească. La Casa cu Cerb: Colaje textile de Lillian Theil din Sighişoara. Unul dintre acestea, pe numele lui 1940-1953. Războiul, dictatura fascistă şi dictatura comunistă pînă la moartea lui Stalin, ar stîrni invidia unui anume ponei roz pe care îl ştim cu toţii: avea mult mai multe svastici decît el, ba chiar seceri şi ciocane. Păcat (sau nu?) că duce lipsă de publicitatea poneiului. O altă expoziţie care a rămas pe retină a fost Lumini Armene de Debreczni Botond - ulei, Lucia Lobont - ulei şi Azaduhi Varduca-Horenian - acuarelă, pictură religioasă, dar habar n-aveam de felul uşor naiv, dar foarte expresiv al armenilor de a picta o Cina cea de Taină sau Intrarea în Ierusalim cu acele culori vii care parcă animau micul tablou în care personajele începeau să se mişte de-adevăratelea.
Alte expoziţii de fotografie ofereau reprezentări cu şi despre italieni, rromi, ruşi lipoveni. Una dintre cele mai vii expoziţii de felul ăsta a fost cea care reprezenta comunitatea de mineri din Valea Jiului, cu fotografii realizate de Francisc Oscar Gal, care a văzut în industria mineritului un factor de coeziune pentru multiculturalitatea regiunii.
Una dintre cele mai inedite experienţe a fost, de departe, participarea la întîmpinarea Sabatului evreiesc, un eveniment rezervat exclusiv comunităţii evreieşti, comunitatea care, însă, şi-a deschis porţile pentru public în cadrul festivalului. Să participi la un eveniment cu un aer ezoteric nu e puţin lucru. Întîmpinarea Sabatului este una dintre cele mai importante sărbători evreieşti şi aceştia se pregătesc cu cîntec şi bună dispoziţie ca să primească ziua pe care Dumnezeu a lăsat-o pentru odihnă. Se rostesc mici pilde, cuvîntări, se cîntă pentru a o întîmpina pe Regină, cum este această zi personificată. Chiar dacă nu înţelegi sensul adînc al cuvintelor cîntecelor, din emoţia fiecărui participant, reflectată în cîntec, îţi dai seama că pregătirea trupească şi spirituală pentru această zi este un lucru pe care îl iau cu toţii foarte în serios. N-am stat pînă la final-final, care a fost concertul trupei Hara. Dar a fost o plăcere enormă să-l văd concertînd pe celebrul bluesman român, A.G. Weinberger. O prezenţă masivă, care a zguduit Piaţa Cetăţii cu acordurile chitarei sale şi ale băieţilor din trupa sa.
Festivalul Pro Etnica e o ocazie foarte bună să ieşi un pic din ritmul tău, să cunoşti mici universuri care te înconjoară şi pe care, poate, nu le ştiai, să înveţi mai multe despre cei de lîngă tine, pentru ca, dincolo de respect, să-ţi fie cîştigată şi admiraţia faţă de tradiţiile altor popoare. A vedea şi a trăi pentru cîteva zile printre tradiţiile minorităţilor reprezintă un eveniment binevenit, un moment de respiro benefic după toate scandalurile cu ICR-uri, ponei, foşti securişti etc., în urma căruia îi poţi privi pe toţi aceştia cu o privire mai limpede şi poţi reveni la discuţiile cu amicii pe aceste teme, invocînd argumentul respectului faţă de celălalt.