Cu drezina, spre Dolina

Dolina (pe ecranele noastre din 29 august 2008) are mai multe legături cu România: e realizat după romanul unui scriitor născut la Cluj-Napoca, Ádám Bodor, are în distribuţie şi câţiva actori români (Ioana Abur, Coca Bloos, Constantin Cotimanis), a fost filmat în România, cu MediaPro-ul drept coproducător. Dar aceste lucruri nu constituie motive de a rezista 122 de minute.

Filmul realizatorului maghiar Zoltán Kamondi e o parabolă a ceva care merge undeva, a unui univers totalitar sau post-totalitar (nu-ţi mai pasă după 10 minute), încărcată de simboluri (râul, preoţii-soldaţi etc.) dintre care pe unele le înţelege toată lumea, dar nu toţi le mai prizează la 30 de ani după ce şi-au trăit traiul, iar pe altele nu le înţeleg decât realizatorii.

Problema este că povestea de pe ecran este în ansamblu suficient de incoerentă şi de nebuloasă cât să te decupleze destul de repede de la butonul atenţie, deşi desfăşurarea de forţe - imaginea deosebită, scenografia, locaţiile, actorii - te fac repede să înţelegi că nu ai de-a face cu un film sărăcăcios.

Respectat regizor (şi) de teatru, Zoltán Kamondi încarcă ecranul cu o mâncare grea, parcă străduindu-se să schimbe toate sensurile, dar aşteptându-se ca publicul est-european să posede încă acel decodor al simbolurilor, impus de dictatura comunistă şi dezvoltat ca un fel de a doua glandă pineală.

Numai că vremea parabolelor şi a limbajului alegoric a trecut de mult, iar cei care se mai păstrează în această zonă dau azi impresia că au rămas închişi în propriul cocon al cărui înveliş nu-l mai pot sparge.

Între Kafka şi Dan Piţa, în care apar ca din filmele mai puţin reuşite ale lui Daneliuc goliciuni şi simţuri exacerbate, simptomatice pentru o societate derutată, bolnavă, Dolina face impresia unei opere de un estetism afişat, dublat de prea puţină substanţă.

E şi un estetism desuet, pe care sensibilitatea teatrală a regizorului îl face şi mai ingurgitabil pentru spectatorul modern de film.

Mai pe româneşte, Dolina e un fel de varză à la Cluj din care cu greu extragi ideile şi care aproape că nu are cum să te impresioneze, pentru că el însuşi e lipsit de viaţă, e ca un depozit de obiecte vechi şi prăfuite. Ca drezina care taie din când în când cadrul.

Cel mai bun lucru în film este imaginea lui Gábor Medvigy. Nu e de mirare că aproape toate premiile obţinute de film au răsplătit imaginea sau contribuţia artistică.

Numai că o imagine reuşită nu salvează un film, ci chiar îi dăunează atunci când în spatele gardului stă pretenţia unor mari idei. În rolul principal, Adriano Giannini, fiul lui Giancarlo Giannini, pare căzut ca musca-n lapte în această alegorie la postsincron, momit se prea poate de tentaţia unui film "de artă".

Mari Töröcsik apare din păcate prea puţin, la fel şi Coca Bloos, iar Ioana Abur, deşi fotogenică, face ce i se cere. Una dintre apariţiile cele mai nedorit amuzante din film e cea a lui Constantin Cotimanis, care te face o clipă să te întrebi dacă nu cumva o să apară toată egeria MediaPro şi-o să se mute herghelia la bloc.


Dolina, 2007
regia Zoltán Kamondi,
cu: Adriano Giannini, Piroska Molnar, Janos Ban, Ioana Abur, Coca Bloos, Mari Töröcsik.
Durată: 122 minute.