Este vorba de o colaborare în premieră absolută între o scenă românească, adică Teatrul Naţional din Craiova şi Théatre des Osses, din Fribourg, Elveţia, parafată de Mircea Cornişteanu, directorul instituţiei din Bănie, şi doamna Gisèle Sallin, directoarea Centrului Dramatic Fribourgeois şi regizoare la teatrul elveţian.
Peste puţină vreme, pe scena craioveană va avea loc premiera cu Thérèse Raquin, de Emile Zola, după romanul cu acelaşi titlu, în regia doamnei Gisèle Sallin, secondată de o echipă reunindu-i pe Jean Claude de Benels, scenograf din Belgia, şi elveţienii Caroline Charière (muzică) şi Jean Christophe Despond (lumini). În luna aprilie urmează ca trupa de la Théatre des Osses să prezinte la Craiova versiunea elveţiană a spectacolului, semnată tot de doamna Gisèle Sallin, după care va avea loc un turneu "comun", la Bucureşti, unde vor fi prezentate, în două seri, ambele spectacole - al craiovenilor şi al artiştilor din Fribourg. În final, în luna mai, trupa craioveană va prezenta alte trei spectacole cu Thérèse Raquin pe scena de la Théatre des Osses. Despre spectacolul craiovean, ca parte a acestui proiect, am vorbit recent, la Craiova, cu doamna Gisèle Sallin.
- Cum s-a născut "dublul" spectacol cu Thérèse Raquin?
Piesa lui Zola exercită o anumită atracţie asupra unui cerc larg de spectatori. Faptul ne motivează pentru un lung turneu cu acel spectacol, de 30 de reprezentaţii, în Elveţia, Franţa şi Belgia. Împreună cu domnul Cornişteanu, directorul unui teatru românesc cu o bogată carte de vizită, am convenit să realizăm acest proiect interesant, potrivit căruia noi vom juca la Craiova şi Bucureşti, împreună cu artiştii craioveni, deci cele două versiuni, faţă în faţă, iar trupa teatrului craiovean ne va întoarce vizita, prezentînd spectacolul la noi, la Fribourg.
- Ce v-a atras, totuşi, la această piesă? Cît de interesant mai poate fi astăzi destinul eroinei?
Eu rămîn o admiratoare a teatrului francez, chiar dacă în zona francofonă din Elveţia, şi nu numai în Elveţia, a cîştigat teren teatrul german. Aici, în Thérèse Raquin, am descoperit nu numai o graniţă între dramă şi melodramă, dar şi filoane comice, în buna tradiţie italiană, ba chiar şi discrete note romantice, care apoi se împlinesc, toate, sub semnul destinului eroilor tragici, uniţi prin moarte.
- În ce măsură respectaţi întocmai textul şi care sunt delimitările, acele preocupări vădind distanţarea faţă de o piesă în aparenţă depăşită de timp?
Trebuie spus că într-adevăr dramaturgul Zola nu se recomandă de la sine şi nici în epoca lui n-a avut mare trecere! Eu am căutat să descopăr punctele de consens cu o percepţie de astăzi, să-i zic modernă, asupra textului, dar nu modernistă. La început, Zola ne pune în faţa unei comedii clasice tradiţionale, o comedie burgheză din secolul al XIX-lea. Al doilea act este vădit melodramatic, fapt care m-a îndemnat să-i îngroş unele accente, ca sursă de umor lesne perceptibilă şi acroşantă pentru spectatorul de astăzi. Cel de-al treilea act, o dramă pură, mi-a amintit permanent de pasiunea lui Zola pentru fotografie, pentru gros-planuri, încît şi în spectacolul meu capătă conturul unui decupaj cinematografic. În fine, ultimul act, pe care l-aş putea imagina exact ca în acel "Actor’s Studio", din New York, este o poveste de teatru contemporan. Unii critici şi spectatori au regăsit în producţia noastră elveţiană şi semne vizibile din serialele de televiziune ori din unele piese poliţiste. Faptul nu mă deranjează, ci, dimpotrivă, îmi spune că, şi în felul acesta, spectacolul are şanse de a cîştiga interesul publicului.
- Există diferenţe de viziune regizorală între cele două montări?
În linii mari, generale, nu există. Am convenit chiar să folosim decorul de aici pentru montarea din turneu, sau decorul din Elveţia pentru spectacolul românesc de la Fribourg. Dar în ceea ce priveşte individualitatea interpretărilor, modul de manifestare şi, mai ales, de camuflare a emoţiei, ori, dacă mă refer la muzicalitatea limbii, versiunea română are o personalitate pregnantă, ca şi cea elveţiană. Este prima dată cînd fac acest experiment, cînd reproduc acelaşi spectacol cu alţi interpreţi în altă limbă.
- Cum v-aţi ales interpreţii craioveni?
- Prin bunăvoinţa domnului Cornişteanu, am văzut cinci spectacole ale teatrului craiovean. M-a însoţit mereu o excelentă traducătoare, dar vreau să spun că, prin latinitatea ei, chiar limba română m-a ajutat să pot descifra emoţia, participarea intelectuală, trăirile şi disponibilităţile actorilor. I-am ales deci pe Ilie Gheorghe şi Angel Rababoc - pentru domnii Michaud şi Grivet, pe Leni Pinţea Homeag - pentru nefericita doamnă Raquin şi pe tinerii Cerasela Iosifescu - în Thérèse Raquin, Marian Politie - în Camille, Mihai Arsene - în Laurent şi pe Adela Minae - în tînăra şi neprihănita Suzanne.