Nu e Cacealmaua (din păcate!), dar nu-i nici o cacealma (din fericire!). Oricum, asemănarea cu inegalabilul The Sting al lui George Roy Hill e fatală - în ambele sensuri: cel de "inevitabil", şi cel de "ucigător". Păcat - căci, luat ca film în sine, fără nici un rapel exterior, Ca$h rămâne destul de drăguţ. Începe cu o ţeapă ingenioasă, care imediat o ia razna, apoi sare peste câţiva ani, urmărindu-i consecinţele pe termen lung, şi se avântă într-o cavalcadă de furturi, escrocherii şi farse jucate de un număr de personaje de-a dreptul indigest, toate convergând treptat spre o mare lovitură. Evident, poliţia e foarte prezentă şi ea - pe multiple planuri, căci nici gaborii nu-s uşă de biserică, aşijderea corupţi precum colegii lor români, deci şi prin urmare urmăriţi de-o D.N.A. a lor care nici aia nu e ceea ce pare a fi... şi, într-un târziu, ajungem la concluzia că toţi sunt alţii decât zic, şi-n nimeni nu poţi avea încredere (ceea ce ne duce cu gândul, mai ales, la ultimul dintre Pirates of the Caribbean); conform reţetei, cine n-a fost cuminte face crize c-a rămas cu ochii-n soare (la propriu!) într-o şalupă fără carburant în largul Mediteranei, în timp ce toţi - da' toţi ceilalţi - parteneri şi foşti (aparent) adversari deopotrivă, pupat balcon hotel lux Monte Carlo, cu pahare de şampanie. Şi halate flauşate albe ca zăpada.
Totu-i bine şi frumos, la cel mai comod nivel cu putinţă. Scenariul curge, te ţine, te duce, da' nu-l dă inventivitatea afară din casă (decât, poate, mai degrabă cantitativitatea). În plus, deznodământul e de-a dreptul tras de păr, prin disproporţionalitatea mizei: adică s-au complicat cu ditamai farsalionul sofisticat-ditirambic, doar ca să ţepuiască pe... (nu spun cine, să nu vă tai cheful - chiar ar fi păcat, la un anumit nivel, aşa, mai modic)...? Fugi d-aci!
La fel de modic stau lucrurile şi pe parcursul care ne poartă spre apoteoticul final: nici una dintre loviturile care abundă nu-i la fel de precis articulată ca-n Mission: Impossible şi alte filme cu spargeri şi prefăcătorii de milioane, dar nici atât de căznită ca-n trilogia (pân-acum) Ocean...; sunt pur şi simplu reuşite cu sclipiciuri mărunt-superficiale - şi, în plus, le salvează ritmul săltăreţ şi umorul. Şi regia - lăudabilă, în aceiaşi parametri, plus câteva artificii binevenite: folosirea îndemânatică a caşetărilor, când se vizualizează planurile de acţiune (ca un rapel voit - sper! - la anumite leit-motive stilistice de-acum treizeci de ani, instilând un binevenit parfum retro), şi a efectelor fast-forward / rewind (à la Funny Games U.S.), apropo de variantele de contingenţă - unul dintre cele mai amuzante momente ale filmului, care-i dă lui Jean Dujardin posibilitatea să le cârpească în paralel şi pe Valeria Golino (păcat - fata face o figură simpatică în film, cu ochii ei straniu-tragici), şi pe Alice Taglioni (slavă Domnului - e mai insipidă ca o femeie gonflabilă dezumflată!), spre satisfacţia perversă a lui Jean Reno (care-i fermecător-rutinat şi atât). Din păcate, deşi destul de muncite, nici unul dintre personaje nu are farmecul delicios-pervers al lui Henry Gondorff şi Johnny Hooker, şi nici negativul divulgat la sfârşit nu se compară cu adorabil-nătântolul de Doyle Lonnegan.
Aşa că uitaţi de Cacealma (dacă puteţi...!) şi clătiţi-vă ochii şi neuronii pentru o sută de minute în cap. Şi-n coadă.
4 septembrie, 2008, h. 03:45-04.24
Bucureşti, România