Prezentat şi în Gala filmului românesc din toamnă, filmul lui Andrei Blaier Dulcea saună a morţii, realizat după un scenariu semnat de Petre Sălcudeanu, a ajuns pe ecrane.
O distribuţie cu actori importanţi - Gheorghe Dinică, Florin Zamfirescu, Mitică Popescu, Gheorghe Visu, Irina Movilă, dar şi cu tineri ca Florian Ghimpu sau Dana Rogoz este chemată să dea viaţă unei poveşti destul de rocamboleşti petrecute imediat după evenimentele din decembrie 1989. Un puşcăriaş celebru (Gheorghe Dinică), cu 28 de ani de puşcărie la activ (?), dar şi agent sub acoperire al Securităţii, este retrimis în închisoare după evenimentele amintite pentru a lichida un martor incomod (Literă - Florian Ghimpu, băiat talentat la desen, provenit dintr-un orfelinat). Martorul cu pricina văzuse, alături de prietena şi colega de orfelinat Ioana, un transport suspect de valută dintr-o casă în care se refugiaseră în timpul "revoluţiei". Cu aceşti bani, persoane din vîrful puterii făcuseră afaceri oneroase şi tăcerea martorului incomod stă în mîna lui Lamă. Or, acesta se împrieteneşte cu victima şi-l apără de alţi potenţiali asasini.
Dincolo de viaţa de puşcărie, evocată cu o anumită forţă epică, cu personaje pitoreşti şi limbaj pe măsură, asistăm şi la o neverosimilă poveste de dragoste, cu cei doi orfelini, Ioana şi Literă, îmbrăcaţi ca-n filmele cu utecişti ilegalişti, cu întîmplări şi comportări ieşite din comun, ca să nu spunem mai rău. La aceasta se adaugă şi o pereche de lesbiene evocate cu prea îndelungată insistenţă şi a căror existenţă într-un presupus high life (cu relaţii, raporturi şi interese oculte) dă multă bătaie de cap spectatorului, pus să descifreze complicităţi unde nu există şi adversităţi ce miros a făcătură.
Raporturile trecut-prezent filmic sunt traduse în flash-back-uri centrate doar pe personajele orfeline, martorele unui "fapt divers" ca atîtea altele petrecute în zilele postdecembriste. Deşi mai bine articulată, viaţa puşcăriaşilor evocată în film devine rapid şi ea neverosimilă (tentativa de evadare a lui Lamă, urmărirea pe camere video a deţinuţilor, aventurile directorului de închisoare).
Regizorul Andrei Blaier este cunoscut ca un excelent "exploatator" al talentului interpreţilor săi (performanţele lui Gheorghe Dinică din Prin cenuşa imperiului sau ale actriţelor Carmen Galin şi Eliza Petrăchescu din Ilustrate cu flori de cîmp stau mărturie). Dar de la aceste filme au trecut ceva ani. Şi în ciuda mimării unui limbaj cinematografic mai modern, cu toate că asistăm şi la intruziuni onirice cu nuanţe suprarealiste, întregul nu se leagă din cauza divorţurilor frecvente de o minimă logică epică. Construit pe edificiul relaţiei dintre Lamă şi Literă (desenatorul care nu depăşeşte nivelul unui copil de clasa a şaptea dotat la desen), filmul acumulează situaţii şi relaţii absconse, de cele mai multe ori introduse în film doar de dragul unei false spectaculozităţi, pentru o "culoare", ce mai bine lipsea.
Probabil filmul va fi mai bine exploatat de televiziuni, fiindcă la nivelul performanţei artistice nu ştim dacă publicul larg se va înghesui la casele de bilete. În orice caz, trebuie să semnalăm efortul meritoriu al companiei de distribuţie (Media Pro Pictures), care a asigurat filmului un bun caiet de presă (editat şi pe CD), cu ilustraţii de calitate, spre deosebire de Româniafilm, care cînd are de lansat un film românesc îşi bate joc atît de autori, cît şi de presa cinematografică (vezi lansarea celui mai recent film al lui Lucian Pintilie, ale cărui caiete de presă constituie, prin realizarea grafică, o ruşine greu de şters).