Irlanda crudă a lui Martin McDonagh - Regina frumuseţii din Leenane

Irlanda din piesele lui Martin McDonagh e mai primitivă ca satele pierdute prin cine ştie ce coclauri ale noastre. E o lume frustă, crudă. E şocant să vezi cum un autor face carieră cu astfel de texte, în timp ce despre ţară se aude numai că prosperă, iar despre irlandezi că s-au emancipat şi nu prea mai ştiu cum să-şi cheltuiască banii. Dar, până la urmă, nu document de epocă nici mărturie istorică trebuie să fie un text dramatic şi puţin ne interesează dacă Irlanda este sau nu aşa cum o descrie McDonagh. Ne interesează în schimb foarte mult construcţia impecabilă a piesei, personajele solide, credibile pe care le înfăţişează, faptul că, aşa cum bine observa Natalia Stancu, reuşeşte să salveze un banal conflict identitar şi o banală luptă între fiică şi mamă, teme răsştiute, şi să le arunce într-o altă zonă în care se poate face teatru adevărat.

Conflictul, spuneam, e aparent banal. O mamă bătrână locuieşte împreună cu fiica ei rămasă fată bătrână. Cele două se chinuie şi se terorizează reciproc cu pasiune şi metodă. Simpatia publicului e dirijată, fără mare greutate, înspre fiică. Mama nu e atât senilă, sau neajutorată, cât autentic rea: varsă oala de noapte în chiuvetă, cere să i se facă de mîncare când e clar că şi-ar putea face singură, îşi acuză fata că ar fi nebună, arde mesajele care ar trebui să-i ajungă fiicei, încearcă să-i zădărnicească orice tentativă de evadare. Există, fireşte, o asemenea posibilitate. Un tânăr timid care o iubeşte pe fată şi care, după o scurtă relaţie cam neconsumată, ar vrea să o ia în America. Scrisoarea lui nu ajunge la destinaţie, el pleacă, fiica rămâne cu mama şi o omoară. Cu vătraiul. Brusc vedem că ea chiar e nebună. Şi rea. Iar răul din ea este funciar, nu doar reacţie la răul suferit. Aceasta e dimensiunea aproape metafizică la care textul ajunge pe nesimţite şi pe care regizoare, actori şi scenograf reuşesc cu brio s-o exprime.

Cred că pe Andreea Vulpe a atras-o această radiografie a relaţiilor de putere dintre mamă şi fiică, exerciţiul de dominaţie pe care îl practică ele fără istov (tema raporturilor fluctuante de forţă apărea şi în montarea ei de la Teatrul Act, Oleanna). A construit acum un spectacol tulburător, aproape inconfortabil de naturalist, lucrând foarte bine cu actorii şi punând la punct detalii de o precizie uimitoare. Scenografia lui Dan Titza are aici rolul ei foarte important. Fiecare obiect, cât se poate de real, îşi are locul său şi funcţionează: când se fierbe apa, se aprinde aragazul cu chibritul, terciul e terci, zahărul zahăr, vătraiul vătrai, ceainicul ceainic, gardul de lemn e gard etc. Mai mult, măruntaiele mamei ucise sunt arătate, mama are o mână roşie de la uleiul cu care a fost arsă. Mi s-a părut, totuşi, că balonul verde uriaş care închipuie dealurile Irlandei, şi care nu din zona naturalistă vine, nu-şi avea locul în acest ansamblu, în orice caz, nu tot timpul: poate că ar fi avut mai mult efect dacă ar fi fost arătat doar în scena finală, mizând şi pe surpriză. Unul dintre cele mai pregnante momente din spectacol este, tot în cheie naturalistă, cel în care mama stropeşte cu un terci de culoare maronie trupul aproape gol al fiicei, în dimineaţa următoare nopţii de amor - despre care, la acel moment, nu ştim că n-a prea fost consumat. Ca şi în alte montări ale sale, regizoarea e discretă, lăsând câmp liber de exprimare actorilor. Cred că izbânda cea mai importantă este o distribuţie fără greş: fiecare dintre cei patru actori este într-un rol care i se potriveşte şi în care îşi dă măsura. Bogdan Farcaş construieşte un tânăr frustrat, sărac, necioplit, impulsiv din timiditate, ameţit de filme violente, el însuşi violent - în apucături şi sentimente. În rolul mamei, Lucia Ştefănescu Niculescu face un rol de compoziţie, poate puţin exterior (personajul nu are detalii biografice, nu are istorie, şi se pare că lipsa aceasta nu a putut fi suplinită). Actriţa e aproape de nerecunoscut: cocârjată, cu mers tremurat (din care, însă, uneori iese), cu glas şovăielnic, stăpânit şi în scenele de paroxism; stârneşte, şi pe bună dreptate, entuziasmul publicului. Îi dă replica Oxana Moravec (Maureen), cu profesionalismul şi seriozitatea bine-ştiute. Trecerea de la femeia dură, cu complexe identitar-etnice şi frustrări sexuale, uşor bovarică (vezi cărţile pe care le aduce cu ea în primna scenă şi pe care nu uită să le pună în valiză când speră să plece), capabilă şi de gingăşie, la femeia nebună, încarnare a Răului, copie a mamei ucise, din final, se face treptat, cu migală, cu atenţie pentru toate detaliile. În plus, se vede clar închegată o relaţie între cele două personaje. E o probă de netăgăduit de actorie de bună calitate. La fel de credibil, de adevărat, este Ioan Coman (Pato Dooley) - pretendentul, nu din vina lui, nenorocos. Scenele lui cu Maureen şi cu mama ei sunt de un firesc desăvârşit. Răzbate din Ioan Coman o căldură şi o bunătate de om simplu, aproape umil, o înţelegere adâncă a celuilalt. Foarte frumoasă, emoţionantă - contrapondere necesară la valul de mizerie naturalistă - este scena scrierii-lecturii scrisorii.

Foarte importantă este traducerea lui Cristi Juncu. N-am citit originalul, dar textul românesc sună foarte bine, limbajul portretizează, e adaptat personajelor şi fiecare cuvânt greu îşi are locul şi rolul.

Este, fără îndoială, o reuşită a teatrului ploieştean care dovedeşte, o dată în plus, că are actori foarte buni, bine şcoliţi şi antrenaţi. Un spectacol bun care merită cu prisosinţă văzut.


Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti
Regina frumuseţii din Leenane, de Martin McDonagh.
Traducerea: Cristi Juncu.
Regia: Andreea Vulpe.
Scenografia: Dan Titza.
Distribuţia: Oxana Moravec (Maureen Folan), Lucia Ştefănescu Niculescu (Mag Folan), Ioan Coman (Pato Dooley), Bogdan Farcaş (Ray Dooley).
Data reprezentaţiei: 27.05.2008.