Legea Teatrelor e un subiect despre care, în "breaslă", se discută de vreo cincisprezece ani; cam de cînd oamenii scenei şi-au dat seama că, spre a se corecta feluritele neînţelegeri privitoare la profesia lor - neînţelegeri de natură, tocmai, legislativă, dar provenind din ideile destul de vagi pe care le nutreşte societatea în legătură cu specificul creaţiei artistice instituţionalizate -, ar fi nevoie de o sumă de reglementări cu aplicabilitate strictă la domeniu. Era vorba despre reglementări referitoare la salarizare, dar şi despre reglementări configurînd relaţiile de muncă înăuntrul instituţiei sau, cum ar veni, relaţiile dintre angajat şi angajator, care, într-un teatru, arată un pic mai altfel decît, să zicem, într-o uzină: cum procedezi, ca director, dacă ai în schemă un actor care în ultimul an nu a jucat nici un rol pentru că "genul" lui nu s-a potrivit cu "viziunile" regizorale? Îl dai afară? Îi reţii o parte din salariu - şi cît? Îl penalizezi altcumva? Pe ce bază, vorba lui Moromete? Doar n-a stat degeaba din vina lui. Şi aşa mai departe.
Cu gîndul la asemenea probleme insolubile, un număr de profesionişti ai scenei s-a apucat, aşadar, să mediteze la posibilele căi de descurcare a încurcăturilor prin punerea în armonie a principiilor legislative generale cu necesităţile proprii artei lor. A fost, cum spuneam, o meditaţie îndelungată şi laborioasă; "simplii cetăţeni" de prin teatre, consultaţi cînd şi cînd asupra subiectului, prin chestionare-tip sau prin discuţii individuale, se mai pomeneau, o dată la doi ani (circa), întrebînd nostalgic: "Da' cu legea aia a noastră ce se mai aude? O fi gata? Oare eu o mai apuc?". După care îşi vedeau binişor de treabă, ca şi pînă atunci, mulţumindu-se cu firimituri de recunoaştere oficială a muncii-nemuncă pe care s-au găsit şi ei să şi-o aleagă, pe nervii, pe oasele şi pe carnea lor: schimbarea încadrării juridice a actorilor de la categoria "prestări servicii" la categoria "profesii liberale" (sau cam aşa ceva - că m-a lăsat memoria şi pe mine) a fost sărbătorită cu urale. Chiar dacă, în materie de salariu, înălţarea în grad nu a adus şi înălţarea în gradaţii.
Acum - înţelegînd prin asta vreo trei ani, dacă nu şi mai mult - legea este, în fine, gata. Citită, studiată, comentată, întoarsă pe toate feţele, începuse chiar să-şi croiască drum, încet-încet, în conştiinţa şi convingerea beneficiarilor ei, care nu-şi mai doreau decît să o şi vadă funcţionînd. De ce nu funcţiona ea? Pentru că, deşi Legea Teatrelor (LT) mai are puţin şi urmează să atingă, în forma sa primară, majoratul, normele de aplicare a ei (NA) încă nu văzuseră lumina zilei, adică a tiparului. În acest punct, mă opresc o clipă: nu sînt specialistă în chestiuni juridice (m-a ferit Dumnezeu!) şi nu cunosc funcţionarea mecanismului care împarte, printre noi, dreptatea şi regulile bunei convieţuiri; totuşi, ca trestie gînditoare (şi plătitoare de impozite), mă întreb de ce o lege bine întocmită are nevoie de explicaţii privind conţinutul ei; de ce explicaţiile sînt, de regulă, mai lungi decît legea însăşi; de ce, adeseori, ele contrazic, literalmente, textul pe care pretind că îl lămuresc; de ce, în sfîrşit, dacă nu se poate şi nu se poate fără aceste "didascalii", măcar nu se ocupă de elaborarea lor aceleaşi persoane care au formulat legea şi care, e de sperat, ştiu mai bine ca oricine ce vrea să spună cutare articol şi cutare paragraf. Nu mă îndoiesc că asemenea interogaţii simpluţe vor trezi indignarea a numeroşi jurişti cu patalama; ceea ce uită, de obicei, aceste personaje superioare este faptul că rolul lor în societate constă, esenţialmente, în furnizarea de răspunsuri la întrebările restului lumii - fatalmente mai proastă decît ei.
Iată însă că, de vreo lună încoace, LT a căpătat şi NA. Ele - normele - emană de la Ministerul Culturii şi Cultelor; dacă fondul şi forma lor sînt rodul gîndirii unui singur om sau, cum se zicea pe vremuri, a unui colectiv de tovarăşi este, în speţă, mai puţin important. Ceea ce contează e că, prin ele, conţinutul Legii (destul de limpede, mi s-a părut mie cînd am citit-o) este explicat lucrătorilor din teatre: actori, maşinişti, croitorese, cabiniere etc. Reproduc un pasaj din textul NA referitor la criteriile de apreciere a valorii (în consecinţă, a retribuţiei) celor ce vor simţi pe pielea lor efectele LT: "În instituţiile de spectacole, punctajele de referinţă se stabilesc astfel: (1) În cazul personalului artistic de specialitate: a) se calculeză punctajul mediu pe fiecare producţie artistică - în baza punctajelor individuale obţinute de personalul artistic de specialitate pe producţia respectivă, fără a fi incluse punctajele individuale obţinute de personalul prevăzut în Tabelele II şi III din Anexa nr. 1; b) punctajele medii obţinute conform dispoziţiilor lit. a) se însumează; c) valoarea rezultată conform prevederilor lit. b) se împarte la numărul total de producţii artistice care urmează a fi realizate/exploatate în perioada de referinţă, obţinîndu-se punctajul de referinţă pentru personalul artistic de specialitate".
Cînd am primit e-mail-ul cu trimiterea respectivă eram în Elveţia. Am ridicat ochii la cer, am rîs, am exclamat etc. şi, desigur, am rezumat, pentru rudele avide de noutăţi din patrie, miezul chestiunii. Reacţia a fost neaşteptată: "Ehei, asta-i nimic! Să vezi tu cum arată aici un text juridic!". Creatorii NA văzuseră, probabil. La urma urmei, dacă elveţienilor le e bine cu asemenea lămuriri, nouă de ce nu ne-ar fi? Doar avem la fel de multe bănci ca şi ei. Şi farmacii.