De la persoană la actor: Psihologia personajelor în Idiotul

Ambiguitatea extremelor apare în arta lui Dostoievski ca un însemn al lumii complexe şi contradictorii, ca un însemn al haosului. În această lume, răul poate să apară în haina binelui şi invers. Dar ambiguitatea este şi însemnul devenirii, pragul peste care omul păşeşte spre exprimarea opţiunii sale existenţiale. Alternanţa şi ambiguitatea extremelor pot fi înţelese numai pornind de la structuri psihologice antinomice. Rămâne de văzut dacă polaritatea se produce pe linia Binelui şi Răului sau mai exact, dacă arena de luptă a acestora se află numai în perimetrul psihologicului.

Premiera cu Idiotul, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, spectacol al stagiunii 2000 - 2001, aduce publicului varianta lui Andriy Zholdak a romanului dostoievskian. Alături de Valeriy Mamotov, regizorul apelează la un scenariu diferit de cel al romanului, nu atât prin mesajul rezultat cât prin comprimarea textului. Zholdak a disecat textul, fără însă a crea discontinuitate la nivelul acţiunii; el a ales să păstreze din stufosul roman: apariţia prinţului, întors din Elveţia, după patru ani petrecuţi în spitalul doctorului Schneider, întâlnirea acestuia cu Nastasia Filippovna, momentul negocierii între Mîşkin şi Rogojin - rivalii care se vor uni prin suferinţă, nunta prinţului şi moartea Nastasiei Filippovna.

La fel ca în Romeo şi Julieta. Fragmente, coloana sonoră formată din muzică live, creată de Vadym Rakochi merge mână-n mână cu acţiunea, completând bine momentele de intensitate ale spectacolului şi pregătind punctul culminant. Adaptarea în limba română, realizată de Constantin Chiriac, a contribuit la viziunea regizorului asupra spectacolului, păstrând sensibilitatea şi grotescul spiritului rusesc. Constantin Chiriac mărturisea, într-un interviu din Curentul: "(...) m-am dus la Kiev să fac Idiotul în care interpretam rolul lui Rogojin. În trei săptămâni, eu, care nu ştiu o boabă de rusă, am învăţat rolul în rusă. Aşa a început marea mea aventură cu Andriy la acest spectacol."

În vâltoarea acţiunii, alter-ego-ul lui Rogojin (personaj introdus de regizor şi interpretat de Gelu Potzolli) apare în spectacol pentru a seduce, a distruge şi în final, a ucide. Virgil Flonda dă culoare, prin Mîşkin, unui personaj puternic viu, atât prin jocul actoricesc cât şi graţie tehnicii regizorului, aceea de a-l diferenţia de celelalte personaje până şi prin ţinută. Andriy Zholdak insinuează prin rolul prinţului un motiv biblic, acela al iertării şi suferinţei ca sacrificiu, printr-un Mîşkin a cărui purtare se aseamănă cu cea a lui Isus.

Polarităţile dinamice ale vieţii sufleteşti apar şi reapar, ca un flux - reflux, pe tot parcursul desfăşurării reprezentaţiei. Ambiguitatea textului se transpune într-un prezent tragic, regizorul scoate în evidenţă trăsăturile romanului care se pliază pe realitatea cotidiană: binele se transformă în rău, răul în bine. De motivele şi structura psihologică a personajelor sunt legate mai multe procedee artistice. Fiecare personaj din spectacol apare în două ipostaze: în percepţia cotidiană a oamenilor obişnuiţi şi în lumina conştiinţei individuale ascunse. Andriy Zholdak oferă publicului în mod constant posibilitatea unei duble percepţii a evenimentelor, a mobilului acţiunii. Primul plan psihologic este reprezentat de nivelul superficial al personajelor, iar celălalt relevă starea profundă a acestora.

Mîşkin manifestă interes pentru cunoaşterea universului spiritual al oamenilor. Prin figura sa (interpretată remarcabil de Virgil Flonda) textul (şi spectacolul) dezvăluie teoria gnoseologică: cuvântul idiot este folosit cu sensul de persoană lipsită de cultură livrescă, dar capabil să pătrundă în esenţa lucrurilor, prin înţelepciunea sa aparent naivă. Motivul psihologic al personajelor devine motiv dramatic în spectacol. Nastasia Filipovna, interpretată de Diana Văcaru Lazăr creează o imagine obsedantă a femeii în lumea masculină. Interpretând rolul cu o naturaleţe şi plasticitate uimitoare, actriţa seduce prin mister şi feminitate.

Motivul dramatic central al spectacolului, transformat pe parcursul acţiunii în motiv simbolic este cel al reabilitării demnităţii umane pângărite. În centrul acestui motiv se află Mîşkin, personaj al cărui sens psihologic, transpus în lumea reală, capătă accente iluzorii.

Decorul realizat de Olexandr Bilozub aşează în scenă elemente simple, ce trimit cu gândul la civilizaţia Greciei antice şi dau spectacolului accente de ritual prin introducerea focului în scenă. În acest cadru, scenele intrigante din timpul petrecerii, în care Rogojin, sub chipul lui Constantin Chiriac, aduce o notă tragică spectacolului, scena femeii pisică - un exemplu de corporalitate transpusă în grotesc, scenele ce radiază sensibilitate şi voluptate ale personajului feminin Nastasia Filipovna, discuţia dintre Rogojin şi Mîşkin, aşezaţi pe un plan înclinat, cu faţa la public, detaşaţi de acţiune dar conectaţi cu ea, în care îşi împărtăşesc reciproc suferinţa, trimiţând în plan secund la o Rusie uitată de soartă, scena dinaintea omorului, în care Rogojin înfige toporişti în drumul ce anunţă punctul culminant al spectacolului, toate duc indirect spre un traseu am spune iniţiatic al lui Mîşkin, acela al sacrificiului.

Deasupra acţiunii, Zholdak construieşte un univers puternic actual al psihologiei omului modern, cu superficialităţile, răutăţile şi dezumanizarea lui. Povestirea merge mult departe de scenă.