Ştiam că se poate muri de rîs. Că poţi rîde de moarte sau în prezenţa ei. Death at a Funeral (în regia lui Frank Oz) duce la apogeu acest hohot. Din primele minute se creează o împletitură de situaţii comice care nu se mai termină. Imaginează-ţi că un invitat la înmormîntare a luat din greşeală o pastilă halucinogenă şi e sigur că în sicriu şade cineva viu!
Cu aşa galerie de personaje (vezi şi devastatorul unchi Alfie sau celebrul Spud) sunt convins că butelia cu gaz ilariant a filmului ar fi ţinut încă 3 ore, dar atunci era serial. În ciuda gravităţii contextului, Death at a Funeral reuşeşte să nu fie revoltător (poate revoltător de amuzant) şi să ofere un happy-end verosimil. La aceste funeralii cu morgă britanică, umorul negru poartă lenjerie roz (vorba unui personaj: "Exciting for a funeral!"). Prin umor negru înţeleg altceva decît glumele nigger-ilor din comediile uşoare de sezon sau parodiile inutile care abundă ecranul, gen Meet the Spartans.
Tot în prezenţa morţii şi tot englezesc, dar dintr-un unghi diametral opus vine Control, filmul lui Anton Corbijn (creatorul clipurilor Depeche Mode) despre carismaticul Ian Curtis, front man-ul Joy Division, sinucis la 23 de ani. Biopicul (la noi prezentat la TIFF 2008) se concentrează pe depresiile solistului şi pe concertele trupei post-punk (care a influenţat decisiv muzica). Am reţinut atmosfera funebră şi valoarea educativă a peliculei, dar nu mi-am putut reţine gîndul: "Ce seci pot fi englezii!". După care mi-am amintit de Death at a Funeral. Şi am rîs.