De-aceea n-o să-ncerc niciodată să apăr cu orice preţ Woyzeck-ul brăilean al lui Radu Apostol, cu tot ce poate el nemulţumi. Văzîndu-l, de trei ori în patru zile, mi-am dat seama şi de ce am fost dezamăgită de ultimul Cehov al lui Militaru, şi de ce n-o să-ncerc niciodată să fac salvată montarea lui Apostol. Nu c-aş fi intrat eu în pielea altcuiva, ci pur şi simplu pentru că sînt altele standardele după care cîntăresc un spectacol al lor decît unul al lui Alice Barb, Claudiu Goga sau Theodora Câmpineanu. Nu vreau să accept că Gianina Cărbunariu sau cei doi Razi (Afrim şi Apostol) pot face ceva pasabil, ceva cu părţi bune şi rele, ceva ce merge; cumva, ei sînt premianţii clasei, ei trebuie să rezolve cele mai grele probleme ca să ia coroniţa; nu fiindcă ne cunoaştem (la urma urmei, sînt colegii mei de generaţie) şi nici pentru că trebuie să ne susţinem unii pe alţii în faţa lumii rele, din teatru ori de aiurea, ci din cauză că sînt cei mai buni. Asta e de fapt şi problema cu standardele alternative, nu-ţi dau voie să-l baţi pe cel de lîngă tine compătimitor pe umăr spunîndu-i că trece; pînă să treacă, e nevoie să doară.
Despre Woyzeck n-o să scriu, cel puţin nu o cronică comme il faut; o prea mare apropiere ucide privirea, iar eu nu pot să mă dau de trei ori peste cap şi să uit că Dorina Crişan-Rusu mi-a dat un clopoţel, pe la 4 dimineaţa, că-n acele trei nopţi a fost prima dată cînd am dormit într-un teatru, c-am tras o spaimă soră cu moartea cînd, la vizionare, Cojanu era să cadă de la ditamai înălţimea (o să rîdeţi, dar chiar era înălţimea... patului) şi cum s-a enervat Alina Herescu de l-a tuns pe Woyzeck (Cătălin Stanciu) pe la miezul nopţii dinaintea primei reprezentaţii cu public. Nu pot să mă (pre)fac că nu ştiu cum ar fi trebuit să iasă spectacolul de la Brăila, că nu ştiu chinurile şi nesiguranţele lui Stanciu şi nici dezamăgirea lui Radu că nu-şi simte propriul spectacol. Şi cred, mai ales, că ştiu că Apostol nu s-a înhămat la o căruţă pe care să n-o poată duce; spectacolul ăla e el însuşi, cu profunzimile, speculaţiile şi patetismele lui.
Prima dată cînd am văzut Woyzeck, n-am simţit decît o mare dezamăgire; mi s-a părut lung, deritmat şi greu. N-am să-mi iert uşor că dup-aceea i-am spus lui Radu că nu-nţeleg ce vrea de la bietul spectator. N-am să mi-o iert niciodată pentru că, după ce-am scăpat de vălul care nu mă lăsa să-nţeleg, tot puzzle-ul complicat construit de el din scenele disparate ale lui Büchner s-a transformat într-un peisaj scenic incredibil. Sînt lucruri, regizoral vorbind, pentru care ar trebui inventată o limbă, căci depăşesc puterea mea de verbalizare, lucruri pe care mi-ar fi foarte greu să le descriu fără să le transform în pure schiţe tehnice, şi altele, de o atît de mare complexitate în simplitatea lor încît, iarăşi, povestea le-ar ucide. Poate e nevoie de o empatie specială ca să-nţelegi o scenă ca cea, pentru mine esenţială, în care nu există decît un pat – formidabilul pat vertical, cu nervuri, al lui Andres, pe care probabil Alina Herescu l-a visat, aşa cum visează spectacole întregi care încă nici nu s-au născut –, un bărbat care aşteaptă (Andres însuşi, Viorel Cojanu care simte din cînd în cînd o plăcere sado-masochistă să se autosaboteze) şi o temă muzicală – "Matroana are-o fată/ O fată frumoasă...". E momentul absolut al lui Andres şi al relaţiei lui cu Franz Woyzeck, a ceea ce e Andres, ce doreşte, ce visează, ce nu poate avea. E o întreagă istorie de sentimente, aşteptări şi alegeri existenţiale în îngînatul (şi Cojanu e afon) acelor versuri ce-şi găsesc dintr-odată o greutate pe care n-o aşteptai. Şi cum să pui în cuvinte cum minutele acelea, ritmate de padam-padam-ul şi Nu mai fi aşa-ul lui Andres şi de pianul-minune al Dorinei Crişan-Rusu, îţi deschid mintea? Şi ce te faci dacă celorlalţi nu li se-ntîmplă asta, pur şi simplu pentru că i-a anesteziat o lentoare care nu-i de-acolo? Cumva, teatrul lui Radu Apostol îşi inventează propria grilă de lectură, care e una mediată de afectivitate. Asta fiindcă e un teatru al absolutului: îţi spune ceva unic, magic şi irepetabil despre viaţă ori e ca şi cum nu ţi-ar spune nimic. Nu-mi cer scuze pentru pentru nuanţa patetică - pe lîngă că e molipsitoare, uneori e necesară: la Brăila mi-am luat (şi mi s-a dat) un dar – această apropiere a mea de spectacolul lui Radu a fost gura de aer de care aveam nevoie ca să aflu din nou cum arată magia nedefinită care ne face dependenţi de un teatru ce ni se confundă cu existenţa.
Umblă de la un timp pe la teatru, mai liberă ca oricînd, o întrebare atotutilizabilă şi imposibil de tranşat: Ţi-a plăcut? Răspunsul e teribil de simplu: iubesc scene întregi din el, povestea din capul lui Radu şi ce-ar fi putut să fie, scenografia Alinei şi muzica Dorinei Crişan-Rusu. L-aş mai putea vedea de zeci de ori.
Fişa tehnică:
Teatrul "Maria Filotti", Brăila – Woyzeck, după Georg Büchner
Regia Radu Apostol, înregistrări video George Dăscălescu, muzica Dorina Crişan-Rusu, scenografia Alina Herescu, coregrafia Florin Fieroiu
Cu: Cătălin Stanciu, Viorel Cojanu, Mihaela Trofimov, Emilian Oprea, Cornel Cimpoae, George Ţoropoc, Ramona Gângă, Valentin Terente, Alexandrina Halic, Marius Exarhu, Liliana Ghiţă, Liviu Pintileasa, Wanessa Radu, Ana Zubcu, Alin Oprea, Ludmila Filip, Antonia Ilie.