Dilema Veche / septembrie 2008
Poate că în ciclul imbatabil al înţelepciunilor profunde (cele care au scos la iveală nestemate de gîndire tip "iarna nu-i ca vara" sau "nu orice zboară se mănîncă") ar trebui să apară şi zicala "mersul pe bicicletă nu se uită, dar vrăjitoria da". În principiu, sînt de părere că avem de-a face cu o idee salutară, în stare să limpezească multe aspecte ale vieţii de zi cu zi. Altfel, cum am putea explica faptul că după trei albume esenţiale, anxioase şi febrile - Maxinquaye, Nearly God şi Pre-Millenium Tension - una dintre emblemele efervescente ale trip-hop-ului, Tricky, a început să se bălăcească într-o mare călduţă şi băltită, fără curenţi, vînturi sau culoare? Prin ce întîmplare nefericită s-a căpătuit acest domn cu sindromul plictiselii agreabile şi care o fi fost resortul ce a diluat substanţa de odinioară într-o materie cenuşie, comună şi cuminte?

Se vede treaba că bicicliştii au o soartă mult mai blîndă decît cea a muzicienilor. În ciuda dezechilibrului inerent oricărui început, nu se pune problema ca pedalatul să devină o forţă distinctă, capabilă să se volatilizeze în mijlocul oricărei intersecţii. Dimpotrivă, Tricky este unul dintre acei artişti care ţine să demonstreze că o compoziţie are capriciile şi damfurile ei, poate să apară sau să dispară, ca orice element ambiguu, insuficient stăpînit şi înţeles de muritorii de rînd. La cheremul acestor capricii, îmbibat de vibraţiile nocturne şi plutitoare care trimiteau pentru prima oară hip-hop-ul american în zone eterice, Tricky, alături de colegii britanici de la Portishead şi Massive Attacck, a făcut parte din acea gardă de exploratori care au descoperit la începutul anilor '90 un nou teritoriu sonor: trip-hop-ul.


(Tricky, Council Estate)
Mai sumbru şi mai personal decît foştii colegi din Massive Attack, mai bizar şi mai grunjos decît Portishead, Tricky aducea o persuasiune contagioasă, un amestec de senzualitate şi furie mocnită, un braţ întreg de beat-uri deopotrivă eclectice şi rafinate, un rap şoptit, insinuant şi grav care se împletea de minune cu gingăşia fragilă şi melancolică din vocea Martinei Topley-Bird. Întîmpinat în 1995, la albumul de debut, cu ovaţii unanime, premiat de reviste prestigioase şi considerat, pe drept cuvînt, un artist indispensabil al generaţiei sale, Tricky a continuat să forţeze graniţele noului stil pînă în 1998, cînd, odată cu Angels with Dirty Faces, a hotărît că este, probabil, suficient.


(Tricky, Past Mistake)
Problema nu a fost neapărat că puştiul anxios a descoperit nuanţele mai vesele ale muzici, nici că mult lăudata colaborare cu Martina Topley-Bird a avut un sfîrşit abrupt, nici măcar că trip-hop-ul îşi anunţa sfîrşitul, iar părţile de rap poetic îşi aveau limitele sale. Nu. Aşa cum au arătat şi Juxtapose, şi Blowback şi, mai ales, Vulnerable, Tricky a apărut ca un muzician a cărui stare de graţie a expirat, fără semne că s-ar mai putea întoarce vreodată. Pentru prima oară, a fost limpede că, odată ce inspiraţia a intrat într-o grevă prelungită, iar ştaiful de altădată a ajuns în părăsire, gusturile lui Tricky nu au cum să-l salveze de la uitare, ba chiar dimpotrivă. Lipsit de orizont, de contorsionări autentice sau de abilitatea de a privi muzica cerebral, albumele lui au păşit în noul secol ca o dovadă vie că anumite daruri magice nu pot fi tratate ca mersul pe bicicletă, că substanţa, ca şi seva autentică de altfel, atunci cînd se confruntă cu suficienţa şi blazarea, riscă în orice clipă să devină perisabile.


(Tricky, Bacative)
Chiar dacă a fost anunţat ca un album exclusiv autobiografic, Knowle West Boy nu face excepţie de la regula ultimilor ani. Fără o direcţie anume, cu un talent risipit în mai toate zările muzicale, fie că sînt jazz-caffe, punk, reggae, funk, dance, rap, rock, pop sau trip-hop, Tricky îşi afişează nonşalant lipsa de perspectivă, tatonează teme interesante pentru a le părăsi apoi fără regrete, jonglează dibace cu acordurile, mimează inteligenţa creativă, totul într-o execuţie agreabilă de prestidigitator aflat într-o vacanţă prelungită. Probabil că pentru Tricky ar fi fost mult mai bine dacă Maxinquaye sau Nearly God n-ar fi existat. Aşa însă, ecourile gloriei de altădată au ajuns să însemne singura strălucire posibilă.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus