Six Feet Under - Un American Beauty cu ciocli (şi chiar mai mult decît atît...)

Moarte. Fie şi numai rostirea cuvintului ne face să ne foim incofortabil pe canapea, tulburaţi de inevitabilul care pluteşte deasupră-ne (şi de telecomanda pe care ne-am aşezat). De aceea poate, în televiziune, cel puţin pînă acum, acest subiect a fost lăsat pe mîna poliţiştilor şi a legiştilor, al căror profesionalism dezumanizează această experienţă - cea mai umană şi mai tabu dintre toate.

Cel puţin pîna acum, ziceam. Într-un peisaj televizoristic nord-american care devine tot mai supra-realist (şi mă refer aici la tocmai reality shows care nu dau nici un semn de oboseală, dimpotrivă), HBO loveşte din nou, de data asta cu Six Feet Under (SFU) - jos pălăria pentru traducerea românească, Sub Pămînt SRL - o dramedie (cum ar veni) care abordează moartea cu delicateţea unei coliziuni frontale între două TIR-uri. La fel ca şi celalalte două succese anterioare ale celor de la HBO, acest serial despre o familie disfuncţională de ciocli e pe cît de îndrăzneţ, pe atît de neobişnuit. Başca inteligent. Nu-i de mirare, cînd creatorul lui SFU e Alan Ball, care a scris scenariul la American Beauty.

Dracul nu-i însă chiar atît de negru. În ciuda subiectului, SFU nu e nici morbid, nici sinistru. Fiecare episod durează 60 de minute şi nu pot să vă spun ce bine mă simt că nu mai sînt luat de prost, unul cu un attention span care nu poate să depăşească o jumătate de ora. SFU e despre moarte, da, dar e mai curînd despre modul în care reacţionăm în faţa morţii. A morţii care se întîmplă altora, dar şi a gîndului care ne bîntuie că în cele din urmă o să ni se întîmple şi nouă.

În cea mai pură ironie dramatică, fiecare episod începe cu o moarte, dar una mai altfel, cu "chichirez", moartea cuiva necunoscut, dar care devine "cadavrul zilei" la Fisher and Sons, antreprenori de pompe funebre. Familia Fisher lucrează "de acasă", în pivniţă se îmbălsămează cadavre iar la parter friptura se rumeneşte în cuptor.

Poveştile din SFU sînt despre chestii simple (vorba vine), de bază, cum ar veni: dragoste, sex, naştere, maturizare, droguri, dependenţă, teamă, singurătate, îmbătrînire, mortalitate. Totul se învîrte, bineînţeles, în jurul morţii. Chiar şi genericul e o minusculă capodoperă, cu imagini incredibil de frumos filmate, cu o... cioară, un mormînt, nişte flori care se ofilesc pe repede înainte. Muzica lui Thomas Newman e ciudată, dar cu accente jucăuşe, imaginile sînt în general pline de lumină şi culoare, iar tranziţia dintre scene se face printr-un neobişnuit fade în alb, de parcă fiecare scenă walks into the light.

Şi-uite aşa, pe nesimţite, un serial despre moarte devine un serial despre viaţă: cu emoţiile şi umorul ei, cu neprevăzutul şi imperfecţiunile ei.