Din nou toamnă. Din nou Festivalul Internaţional al filmului la Toronto. Din nou filme multe, în toate limbile, din toate colţurile pămîntului. Frenezie, fantezie, disperare, glorie.
Un vuiet de cuvinte, opinii, critici şi petreceri cuprinde centrul elegant cu zgîrie-nori şi magazine luxoase al oraşului. Că de', doar la cinema, toată lumea se pricepe!
Evident, atracţia mea rămîne filmul est-european. Din păcate, momentan, gloria lui se pare că a apus. Cîteva zvîcniri, reminiscenţe ale limbajelor cinematografice pline de ambiguitate şi emoţie născute paradoxal din cenzura comunistă: Zift - Bulgaria, regia Javor Gardev - o parabolă cinematic sofisticată a justiţiei, a libertăţii şi a schimbării sociale; Lacrimi de vînzare - Serbia, regia Uros Stoianovici, o fantezie alegorică a violenţei din Balcani trăită de femeile dintr-un sat de munte, rămase fără bărbaţi. Dacă în festival, România nu a fost reprezentată decît de către un singur film - Pescuit sportiv, regia Adrian Sitaru -, în schimb, spaţiul şi societatea românească au făcut obiectul naraţiunii cîtorva filme produse de către Italia, Franţa, Germania.
Povestea, mereu aceeaşi, variază doar în nuanţe superficiale aducînd în plus coloratura contextului local: ea, săraca, venind dintr-o lume descompusă moral şi abrutizată de pauperitate (Estul postcomunist), marginalizată nu rareori pînă la prostituţie în ţara de adopţie; el, rigid, insensibil şi abrutizat de inumanitatea sistemului de consum (Vestul capitalist).
Lorna (La silence de Lorna, regia Jean Pierre şi Luc Dardenne) vine din Albania, Maria (Restul nopţii, regia Francesco Munzi) vine din România, Tamara (Revanşa, regia Gotz Spieleman) vine din Ucraina, Irina (Cea de-a doua femeie, regia Hans Steinbichler) vine şi ea tot din România. Toate sînt femei tinere şi disperate, mînate de sărăcie şi de frică, înăsprite de viaţă şi cu un sistem de valori morale anihilat de condiţiile supravieţuirii în Occident. De fapt, ele nu sînt decît victimele viciilor occidentale.
Şi cum regizorii sînt toţi vestici (şi toţi bărbaţi), personajele lor feminine se adună într-un soi de marş de protest de parcă în oglinda adevărului "urîtei societăţi de consum" nu pot fi văzute decît acest lung şir de nefericite venite din Est. De parcă franţuzoaice prostituate nu există. De parcă italience sărace nu există. De parcă nu există femei germane disperate din cauza singurătăţii.
Irina din filmul Cea de-a doua femeie (Maria Popistaşu într-un rol căruia intensitatea sa interpretativă îi dă dimensiuni mult mai profunde decît schematismul imaginat în scenariu) nu este atrasă de virginitatea delicată şi pură (dar deloc atractivă) a bavarezului de 41 de ani venit să-şi cumpere o nevastă din România, ci de modestul său cont bancar (în euro).
În acelaşi film, Maia Morgenstern, frumoasă şi impunătoare, trece de limitele clişeului în care e înghesuit personajul patroanei de agenţie matrimonială.
Gîndul că aceste actriţe (precum şi personajele lor) se văd nevoite să-şi "vîndă" talentul lor de excepţie pentru nişte roluri mici şi mult prea strîmte, în filme uşor de uitat, m-a necăjit. Aşa cum m-a necăjit şi imaginea dezolantă a unei Românii brutale, murdare şi urîte - un fel de infern pe pămînt - din filmul lui Marco Pontecorvo, Pa-ra-da. Pa-ra-da prezintă personajul unui francez generos şi curajos circulînd pe străzile delabrate ale Bucureştiului, printre copii abandonaţi sau fugiţi, printre prostituate minore şi aurolaci, printre borfaşi şi criminali, în purgatoriul a tot ce a născut omenirea mai josnic şi murdar, adunat în canalele de scurgere ale României. Francezul este hotărît să-i ajute pe aceşti copii, decizie-martor a generozităţii sufletului său, dar şi a identificării sale personale cu condiţia umană din "lumea a treia" (tatăl lui este algerian). Didactic, unidimensional şi neinteligent, acest film proiectează pe ecranele lumii imaginea unei Românii amorale şi sălbatice.
Nici filmul lui Adrian Sitaru - Pescuit sportiv - nu a reuşit să schimbe optica spectatorului asupra acestui colţ de lume. Deşi filmul operează într-un registru intelectual sofisticat şi inteligent (între Buñuel şi Mircea Eliade), iar actorii (Adrian Titieni, Ioana Flora şi Maria Dinulescu) îşi însuşesc dialogul plin de umor cu un firesc remarcabil, aceeaşi mizerie dezolantă pătrunde şi în imaginile acestui film de debut. Lacul e secătuit şi mîlos, malul e plin de gunoaie, blocul e cenuşiu şi coşcovit, iar personajele - fie profesor de matematică sau femeie de stradă - nu pot, nu mai pot să se exprime decît printr-un vocabular agresiv, vulgar.
Da, uneori în România e urît şi trist, şi murdar. Da, uneori apare nevoia de-a striga întregii lumi că urîtul te sufocă, dar dorul şi nostalgia exilatului nu tînjesc după acest urît. După acest festival am înţeles că de urîtul din România se ocupă acum Europa. Cine însă va avea grijă ca speranţele şi visele acelor oameni de care ne este dor să-şi găsească un loc pe ecranele lumii?
Toronto, august 2008
Tereza Barta este regizor de film.