Glasuri ca frînturi de realitate, ca secvenţe un neapărat ordonate ale unei lumi populate de fiinţe dirijate de trăiri. Glasuri multiple întretaie parcursul unei vieţi sau doar cursul gîndurilor; ţes astfel textura fragilă a realităţii, a lumii percepute exclusiv prin sensibilitatea individuală. Sentimentele, ca motor ascuns al gesturilor noastre, sînt cheia de lectură a spectacolului Voci, realizat de Gavril Cadariu, după un scenariu de Alina Nelega, la Teatrul pentru copii si tineret Gong din Sibiu.
Regizorul propune o formulă experimentală de teatru nonverbal de animaţie pentru adulţi, în care actorul cu mască sau la vedere şi obiectele animate ne suspendă între starea de vis şi trezie, într-un spaţiu al emoţiei pure, nediluate de raţiune. Percepem existenţa altfel decît în termenii pragmatismului materiei, purtaţi de fluxul şi refluxul gîndurilor. Explorăm peisajul existenţial urmînd conturul incert al imaginii vieţii reflectate în oglinda interioară. Gavril Cadariu enunţă subiectivitatea ca regulă a jocului într-un spectacol fluid, ce explorează graniţa labilă dintre obiectiv şi subiectiv în percepţia realităţii.
Chipul unei adolescente, proiectat supradimensionat pe ecranul din scenă, trimite o privire ce trece dincolo de publicul care pătrunde în sală. Citim în ea o voce ce urcă de dincolo de tărîmul conştientului: glasul latent al vieţii ce afirmă existenţa ca dat al fiinţei. Doi foetuşi cresc în spaţiul protector al întunericului. Matricea universală a facerii modelează fiinţe umane fără identitate, destinate aceluiaşi parcurs: cunoaşterea senzitivă, descoperirea propriei fiinţe, a celuilalt, primii paşi ce cuceresc lumea. O lume în care gestul te apropie sau te opune celuilalt, construită pe principiul atracţiei şi respingerii, a acţiunii şi reacţiunii, a plinului şi a golului complementar.
Schimbare de cadru şi de proporţii. O uriaşă rîşniţă macină timpul, în fereastra animată a emoţiilor. Un accident pe parcurs inversează în mecanismul roţilor dinţate raportul cu realitatea. Timpului rîşnit îi iau locul iluziile. Aparent benigne, jocuri animate insinuează distorsiunea percepţiei realului, filtrat de subiectivitate. Floarea, fluturele, ceaşca de ceai cedează treptat teren în faţa monstrului ce transformă jocul în luptă. O luptă cu gheara uriaşă - fragment al fiarei neidentificate -, o prezenţă subiectivă şi parţială a realului, o viziune deformată, plasată la graniţa dintre exces de fantezie şi fantasmagorie. Personaje de hîrtie duc lupta cu demonii interiori, pentru a se întoarce asupra fiinţei ca nisip măcinat, ce cade întîi ca o părere, apoi din ce în ce mai mult, copleşind-o. Nisipul livrat la ieşirea din mecanismul roţilor dinţate ale monstrului Cronos, trimite la deşertăciunea sensului luptei. Cîteva clipe de frumuseţe absolută, înecate în melancolie, rămîn răsplata luptei inegale cu himera.
Realitatea impalpabilă a vocilor interioare e ritmată în spectacol de glasurile muzicale, de jocul cu raportul dimensiunilor şi de soluţiile de animare a obiectelor cu sfori la mare distanţă. (Remarcabilă coordonarea celor patru actori şi mînuitori în animarea din culise a monstrului.) Soluţii scenice originale, precum gheara fiarei sau defilarea rochiţelor-personaje din hîrtie, circumscriu atmosfera fluidă a spectacolului. Monica Baldea şi Angela Pascuy acoperă diversitatea remarcabilă a sarcinilor actoriceşti cu precizie şi eleganţă, dau aerul de fragilitate şi evanescenţă al întregii construcţii şi nota sa apăsat melancolică. Cercul se închide la final: la ieşirea din sală, ne însoţeşte chipul transformat al adolescentei. O privire fixă, pierdută, invocă sentinţa Ecleziastului.