De cîţiva ani încoace, de fiecare dată cînd mai vedeam pe cineva vorbind în cabinele telefonice aveam un flash-back, ca la vederea oricărui obiect din recuzita tehnologiei devenite rapid analoage, fiind mai degrabă obişnuită să văd cabine transformate în pisoare sau coşuri de gunoi, eventual un acoperiş pentru homleşi. Pentru că Bucureştiul nu este, cum e Londra, de pildă, o rezervaţie urbană în care fetişul cabinei să fie cultivat. Mai mult, Bucureştiul nu stă bine, în ultima vreme nici la capitolul spaţii artistice, galeriile şi atelierele trecînd, de prea multe ori, prin stadii de tranziţie. Alegîndu-şi drept premise arheologia acestei zone de istorie urbană şi totodată tehnologică şi lipsa reţelei de spaţii rezervate artei, Centrul de Introspecţie Vizuală a deschis la începutul acestei săptămîni o sesiune de Ars telefonica. A transformat cabinele din zona Universităţii, de pe Dacia, Magheru şi de la Amzei în instalaţii, auditive sau vizuale, gîndite site-specific de artiştii invitaţi la acest joint venture.
Aşa se face că, ridicînd receptorul la întîmplare, puteai nimeri, printre altele, pe frecvenţa la care artistul Carl Michael von Hausswolff, la fel ca mentorul său Friedrich Jürgenson, cercetătorul suedez care susţinea că a descoperit în aer amprente vocale ale morţilor, vrea să vîneze vocile electronice ale spiritelor. Cabinei de la Amzei, unde radiourile ready-made ale lui von Vausswolff, plimbate, de-a lungul timpului, pe la toate sindrofiile artistice importante, de la Veneţia la Documenta, sînt semnalizate de leduri roşii - proiectul numindu-se chiar Red Talk -, i s-a adăugat Lacuna lui Jiri Skala. Artistul praghez şi-a construit discursul despre această peliculă de intimitate dintr-un spaţiu public şi porneşte de la un colaj de confesiuni: în cabina lui vocile unor oameni fără identitate îşi descriu experienţe prin care la rîndul său ascultătorul anonim se prea poate să fi trecut. Audio peep-show. Ars telefonica a mers chiar mai departe: a arhivat şi reciclat o secvenţă din reţeaua de cabine reanimate artistic, proiect de care s-a ocupat Bernhard Schreiner. După ce a înregistrat pe patru canale coloana sonoră a uneia dintre cabine timp de 24 de ore, a redus totul la Concertul nr. 1, pe care l-a mixat, l-a descompus în sample-uri şi l-a transformat la Centrospecţia Vizuală.
De rebranduirea vizuală a cîtorva dintre cabinele organic intrate în anatomia oraşului baroc sufocat în cabluri s-au ocupat alţi artişti, cum sînt Luca Frei şi Studio Basar, care fie au folosit stickere de vinil, fie instalaţii mai complicate pentru a scurtcircuita pentru cîteva zile previzibila geometrie a străzilor. Învelişul teoretic sub care au intrat toate aceste intervenţii a rezervat loc şi cîtorva sesiuni de discuţii legate de practici curatoriale destul de străine tendinţelor de pe piaţa artistică din România. Altfel spus, cabina de telefon a intrat timp de o săptămînă într-un proces de resuscitare şi toate componentele simbolisticii ei - de la angoasele romantismului, la paranoia Conversaţiei lui Coppola - au fost trezite dintr-un soi de moarte c(l)inică prin racordarea la mai multe instalaţii artistice. Însă finalitatea unui astfel de gest merge mai degrabă spre lansarea unei platforme care să facă posibile mai multe exerciţii de diseminare a formelor de artă, indiferent dacă este vorba de cabine de telefon, vitrine, guri de metrou sau refugii de tramvai.