Secularizarea societăţii contemporane - Fearless

O cursă aeriană care făcea legătura între San Francisco şi Houston se prăbuşeşte în urma unei aterizări forţate. În urma impactului îşi pierd viaţa o mare parte dintre pasageri. Unul dintre supravieţuitori, Max Klein, după ce salvează vieţile mai multor persoane, părăseşte inexplicabil locul accidentului şi timp de o zi este de negăsit pentru familie şi autorităţi. Reîntors acasă descoperă o realitate străină în care nu se mai poate integra.

Această tragedie reprezintă punctul de plecare al filmului din 1993, Fearless, regizat de Peter Weir, film trecut aproape neobservat prin box office-ul american. În ciuda aparenţei de film psihologic pe tema aviofobiei sau şocului postraumatic Fearless atinge subtil o temă mult mai profundă: secularizarea societăţii contemporane şi închiderea ei totală faţă de orizontul spiritual al existenţei.

Omul contemporan trăieşte la un nivel epidermic redus la tipare şi repetiţii comportamentale pierzându-şi treptat orice conştiinţă subtilă a absolutului. Singura reminiscenţă spirituală în om rămâne conceptul de moarte coborât la nivel inconştient în fobii manifestate aproape imperceptibil, ce perturbă periodic sentimentul securităţii. Într-o societate hipertehnologizată moartea îşi pierde calitatea revelatoare, firească şi tinde să devină un scenariu obscen, refulat.

Povestea personajului principal începe cu o experienţă la limita morţii. Despre eroul filmului, Max Klein, un arhitect din San Francisco, este sugerat că este un om integrat perfect în sistem, dedicat carierei şi familiei, echilibrat, raţional, împărtăşind un pragmatism de factură atee fără aplecări mistice. Drama lui nu este accidentul în sine, dovada că restul pasagerilor sunt treptat reintegraţi în viaţa zilnică. Dar spre deosebire de toţi este singurul care în mijlocul panicii generale înainte de impact dintr-un instinct primar de autoprotejare depăşeşte anticipativ moartea.ceea ce duce la un declic mental. El trece brusc într-o stare de transpersonalizare a conştiinţei.

În ochii celorlalţi pasageri devine brusc o apariţie hieratică cu accente mesianice. Scena de început a filmului ce surprinde momentele ce urmează accidentului este deosebit de sugestivă. Având în braţe un copil şi ţinând un altul de mână Max Klein caută febril ieşirea la drum dintr-un lan de porumb. În spate este urmat instinctiv de alţi câţiva supravieţuitori.

În derularea lui filmul se centrează pe cuplul format între Max şi Carla, o supravieţuitoare a accidentului prinsă într-un complex de vinovăţie pentru moartea propriului copil. Relaţia lor depăşeşte orice cauzalitate socială derulându-se doar în plan interior, profund. Ajung să trăiască într-un univers propriu, închis pentru cei din afara lui. În scena ce surprinde un supermarket aglomerat în pragul sărbătorilor sunt delimitate subtil două straturi existenţiale aflate în contrast: al conştiinţei în care acţionează cele două personaje şi cel social, mecanic în care funcţionează mulţimea trecătorilor din jur.

În plan secund sunt evidenţiate personajele şablon ale filmului. Psihologul companiei aeriene ce asistă neputincios la un fenomen la care nu are acces, model al vraciului eşuat în contingent. Avocatul, reprezentând pragmatismul lumii moderne ce propune răscumpărarea suferinţei pe cale monetară. Laura Klein, soţia lui Max pe care acesta din urma o respinge, în ciuda faptului că ea reprezintă veriga prin care îşi poate integra trecutul în noua dimensiune pe care o trăieşte.

Finalul filmului reprezintă o întoarcere la punctul lui de plecare. Deşi experienţa lui Max Klein îi produce acestuia adevărate mutaţii interioare schimbându-i perspectiva, în acelaşi timp îi întrerupe orice conexiune cu lumea exterioară izolându-l într-o dimensiune spirituală pentru care nu este pregătit, într-un prezent suspendat. Evoluţia lui este bruscă, accidentală în afara oricărei alegeri conştiente. Laura Klein înţelege perfect acest lucru atunci când se adresează Carlei: "Max e om, nu înger. Nu ar putea supravieţui acolo sus".

Paradoxal ca deznodământ, o experienţa la limita morţii este ceea ce îi redă lui Max vulnerabilitatea şi odată cu ea îl reintegrează pe acesta în realitatea de care se detaşase până atunci. Ambiguitatea filmului generează şi originalitatea lui. Pentru Max asumarea în egală măsură a morţii cât şi a fragilităţii vieţii în totalitatea ei poate aduce cu sine vindecarea şi îi poate deschide drumul regăsirii propriei conştiinţe. Filmul, în momentele sale cheie generează ambianţa unei societăţi aflată în declin, ce funcţionează în virtutea inerţiei fără un sens ascendent, evolutiv. Drama modernităţii nu este instabilitatea socială ci paradoxal "stabilitatea" mecanică lipsită de conştiinţă.

Un film sobru, dar în acelaşi timp emoţionant ce nu îşi propune întrebări metafizice răscolitoare, ci analizează lucid, clinic, cu discreţie o poveste anonimă dar sugestivă în sensurile pe care le dezvoltă.