Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Hukkle

Hukkle / Un film cu "Hîc!" şi sfîrc


România Liberă, martie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis


Cu cîţiva ani în urmă a făcut parte din selecţia Festivalului filmului elveţian, un fel de documentar intitulat Paşi peste graniţă, de la care aveai toate şansele să ieşi ca şi drogat, într-atît de bine îţi curăţa canalele făcîndu-te să auzi mai ascuţit, să percepi zgomote detaşate de hărmălaia străzii, să ai senzaţia că ai ajuns la nişte resorturi intime ale alcătuirii tale metafizice. Hîc!, despre care vorbim în cronica de faţă, aparţine aceleiaşi familii de filme inclasabile, făcute după reţetele alchimice ale stării de graţie. Hîc! este mai ludic şi mai viu decît era filmul elveţian. Titlul e interjecţia sughiţului (în engleză, "hukkle") şi debutul în lungmetraj al unui foarte tînăr cineast ungar, Pálfi György (născut în 1974). Pentru că deja luase prea multe premii (printre care pentru cel mai promiţător debut, acordat de Academia Europeană de Film în 2002), Hîc! n-a mai putut fi inclus în competiţia Festivalului "Transilvania", anul trecut, el făcînd pînă la urmă parte din secţiunea de delicatese "Supernova".

Hîc! pare să vrea să instaureze un cinema sinestezic. N-are dialoguri, personajele bîiguie ceva fără sens, intraductibil. Are o intrigă, dar aceasta se construieşte pas cu pas, dintr-una într-alta, de la sunet la sunet şi de la imagine la sunet, rezultatul fiind un concert vital, pe mai multe voci.

Totul pleacă de la un moşuleţ care sughite pe o bancă, în faţa casei lui. De aici şi pînă la o poveste despre viaţă, şi mai ales moarte, Pálfi György ne poartă printr-o pădure de zgomote şi furii ale naturii pentru care moartea e o lege implacabilă, dar dedramatizată, spre deosebire de lumea oamenilor, unde crima e condamnabilă, dar are în ea ceva pervers şi murdar. Nu e de mirare că intriga poliţistă care se instaurează încet-încet are toate şansele să nu fie desluşită de la prima vizionare. Autorul face o discretă comparaţie între lumea necuvîntătoarelor şi cea a oamenilor (pe care, pentru a-i asimila celeilalte, îi pune să cuvînteze ininteligibil) şi conchide că există cruzime la orice nivel. Viaţa, la cît de sublimă poate fi, conţine în ea peste tot şi întotdeauna germenele morţii.

Cei care îşi ascund ochii cînd văd la "Teleenciclopedia" lei sfîşiind gazele vor avea parte de un moment nejustificat în plan moral. Cel în care o pisică este otrăvită şi moare zvîrcolindu-se. Chiar dacă pisica a fost anesteziată, tot îl poţi acuza pe regizor de imoralitate.

Hîc! seamănă într-un fel cu Microcosmos, documentarul francez din 1996 realizat de Marie Pérennou şi Claude Nouridsany, unde viaţa insectelor, filmată pe mulţi metri de peliculă, era con-trasă într-o poveste cu cap şi coadă, unde puteai detecta chiar motive umane (de exemplu, mitul lui Sisif în cazul cărăbuşului care tot împinge în sus un bulgăre de pămînt ce se încăpăţînează să cadă). Şi în Hîc! animalele ocupă ecranul, aparatul de filmat se vîră după o cîrtiţă în canalul ei de sub pămînt, dar intervenţia omului, venită printr-o lovitură de sapă care cade ca o ghilotină, strică armonia.

Dezinvolt, Pálfi György are atenţia multistratificată. El recompune o lume în mic, colcăitoare, răvăşitoare, miraculoasă. După ce i-ai văzut filmul, ceva din felul tău de a privi lumea se modifică. În orice clipă, în cel mai paşnic loc, se duce o luptă crîncenă pentru supravieţuire.





 Toate articolele despre Hukkle


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer