Castelul lui Kafka - Reprezentaţia s-a încheiat, spectacolul continuă!

Între două comedii mai puţin izbutite, vădind însă dorinţa instituţiei de a-şi apropia cît mai mult simpatia publicului, Teatrul Nottara ne-a oferit un spectacol după Castelul lui Franz Kafka, în viziunea scenică a lui Tino Geirun, regizor care, după o laborioasă activitate pe scenele din ţară, s-a stabilit şi lucrează şi în prezent în Austria. Statura impresionantă a unui extraordinar exponent al literaturii alienării, puternic influenţat de rădăcinile sale biografice, dar mai ales cu trăsături bine conturate vizînd mesajul romanelor, ambiguitatea personajelor şi plurivalenţa simbolurilor folosite, ce-l delimitează, de pildă, de universul existenţialist al unui Samuel Beckett, reprezintă nu numai o ţintă ispititoare pentru ambiţiile unui director de scenă, ci şi un dificil examen profesional, cu privire la asimilarea şi restituirea esenţelor acestei opere cu adînci şi dramatice semnificaţii asupra condiţiei şi vocaţiei umane.

Interferenţa permanentă dintre raţional şi iraţional, dintre fragilitatea insului şi violenţa exercitată asupra sa de acea ordine osificată, absconsă şi ostilă, cu trimiteri concrete la absurditatea birocratismului şi la absenţa oricărei comprehensiuni între personaje (fără a ne afla însă pe tărîmul literaturii absurdului), sunt premise pentru un conflict scenic incitant şi percutant totodată. Aşteptările au fost legitimate şi de faptul că scenariul este populat adeseori de accente dramatice sau comic-groteşti, menite a sluji şi ele, poate nu atît anedoctica piesei, cît semnificaţiile acestei realităţi demonizate, ale universului de tip mecanic, automatizat, în care evoluează, cu o stupidă şi terifiantă rigoare, servitorii de la han şi castel, sau cu o ridicolă şi totuşi dramatică debusolare, eroul sosit spre a-şi lua în primire serviciul.

Pe scenă lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa cum ne lasă a întrevedea textul spectacolului, prezentat integral în caietul-program, sau lectura romanului unui scriitor împătimit de tragismul singurătăţii ultragiate, unul din marii clasici ai prozei neclasice prin excelenţă, aşa cum îl numea eminentul şi regretatul om de litere şi de cultură Radu Enescu (Franz Kafka, EPLU, 1968), redactor-şef adjunct al revistei Familia, publicaţie unde au apărut şi pertinentele judecăţi de valoare asupra autorului, sub semnătura lui Nicolae Balotă.

Într-un decor minimal dar sugestiv, poate şi puţin ostentativ, probabil spre a compensa absenţa detaliilor prezente în sursa literară, discursul scenic alternează configuraţiile realiste ale întîmplărilor şi ale dialogului cu acelea deschise absurdului sau misterului, cu surpriza ori stupefacţia prilejuită de evocarea personajului stresant, stăpînul castelului, niciodată vizibil. Momentele artistice de inspirată întrupare a conflictului şi de evitare a unui spectaculos propriu situaţiilor-limită, ocolite în roman cu perseverenţă de autor, sunt umbrite uneori de creionarea pe alocuri exterioară a unui absurd indus, şi nu dedus, ori de scene în care gestul precumpăneşte asupra semnificaţiei, iar partiturile riscă să dea seama mai degrabă de imaginea actorilor decît de adevărul personajelor interpretate.

Actorii Mircea Diaconu (K), mai ales atunci cînd ne reaminteşte de virtuozitatea şi sinceritatea jocului său bine interiorizat, Constantin Cotimanis (Primarul), cu remarcabilă consecvenţă a înfăţişării personajului său grotesc, Alexandru Jitea (Învăţătorul, Ieremias), cu acele expresii mimice şi gestuale ce fac inutile cuvintele, Diana Lupescu (Hangiţa), convingătoare, însă trădînd cîteodată efortul apropierii de rol, Luminiţa Erga (Olga, Frieda), intuind bine trecerea de la umor la grotesc, şi Valeriu Preda (Artur, Barnabas), credibil mai ales cînd nu urmăreşte cu orice preţ acest lucru, se străduiesc şi reuşesc în bună măsură să dea viaţă acestei succinte incursiuni în universul kafkian. O salutăm ca pe un gest cultural şi artistic adecvat cerinţelor unei scene ce se respectă şi ale unui public care, la premieră, ca într-un veritabil spectacol de Kafka, la final, n-a înţeles că spectacolul luase sfîrşit! Poate că el, totuşi, continuă...