La Teatrul Mic / O seară cu Ştefan Iordache şi Mitică Popescu

În ultimii ani se traduce la noi cu sîrg. Care ştie o limbă străină şi află de vreo carte ori piesă de făcut mare succes se pune pe muncă şi căutare de impresari sau moştenitori, oferind publicului românesc noutăţi de ultimă (sau mai veche) oră. Pentru scenă se ridică la plasă fie actorilor-vedete, fie tinerilor experimentalişti aprés la lettre (putem spune şi aşa, nu?), fie regizorilor. În recomandarea către publicul care-ar trebui să dea năvală la teatre este scris, în general, că a mai fost tradusă piesa în n limbi (numărînd, probabil, bengaleza vorbită de milioane, dar şi dialecte tribale) şi jucată în n teatre (punînd de-a valma şi Royal Shakespeare Company şi companii efemere). Din această năvală, care te pune în faţa a nenumărate încropeli dramatice răsărite puzderie în lume, mai întîlnim şi unele care îşi împlinesc rolul, servesc mai mult sau mai puţin cauza în slujba căreia sunt puse.

La piesa ce-o văzurăm zilele trecute în premieră (absolută!) la Teatrul Mic (o instituţie care merge neînchipuit de greoi, adică premiere puţine, trupă bună, dar neîntrebuinţată, teatru de repertoriu, dar fără program ş.a.) lucrurile erau limpezi. Textul servea fără fisură doi interpreţi: Ştefan Iordache şi Mitică Popescu. Totdeauna merită efortul unei montări pentru punerea în valoare a unor actori fie de mare calibru, fie de succes la public ori ambele. De altfel, Ştefan Iordache a fost servit în ultimele stagiuni pe măsura talentului său cu Barrymore, cu Lolita şi acum cu Alex şi Morris. Şi acest mare actor chiar merită. Autorul ce a dat vorbe personajelor, Michael Elkin pe numele său, aflăm că este prolific (brava!), premiat (dar cine nu este premiat în oarece fel sau altul pe mapamond în ultimele decenii!), montat (probabil pe toate meridianele), inclusiv în "antologii de referinţă" (şi ele la rîndul lor premiate!), oricum un bărbat harnic, cu ştiinţa scrierii de succes. Cel puţin Alex şi Morris ne demonstrează că mai fiecare fiinţă umană, sub învelişul de orice fel, ascunde un sîmbure de frumuseţe, că oricînd trebuie păstrată o speranţă ş.a.m.d. Un hohot de rîs, o lacrimă, un zîmbet, o adiere de tristeţe sunt totdeauna priincioase spectatorului. Şi cînd acestea sunt dăruite cu talent, de actori cu farmec (categorie din ce în ce mai rar întîlnită pe scenele noastre), inima se înduioşează şi poţi pleca liniştit la treburile tale anoste.

Ce a făcut regizorul Gelu Colceag pentru a ne înlesni traversarea stării amintite? În primul rînd, a tradus piesa împreună cu Carmen Croitoru, apoi a schimbat infirmierul cu o infirmieră (rol de care se achită corect Dana Dembinski-Medeleanu), oferindu-le personajelor - bătrîni singuratici într-un azil evreiesc - un plus de trăiri şi oarece culoare, apoi i-a lăsat pe actori liberi cu fantezia lor, să se mişte în decorul funcţional (şi cu un iz poetic) semnat de Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu. Cel din urmă ne-a dăruit într-un spectacol la teatrul ploieştean o scenografie care a ridicat caratele montării şi a rezolvat momente importante (rămîne să ne mai ocupăm de creaţia sa, adeseori pe nedrept ignorată de critici şi jurii).

Ce-a mai făcut regizorul? O ilustraţie muzicală alcătuită din melodii tradiţionale evreieşti, altele de Elvis Presley, care merg totdeauna la sufletul spectatorului. E mult? E puţin? Oricum, se putea şi mai bine, dacă ne gîndim la un spectacol asemănător care se numea Gin Rummy, cu Clody Bertola şi Petre Gheorghiu. Tot doi mari actori, numai că regizorul se numea Liviu Ciulei şi fiecare minut al spectacolului avea un gînd, o nuanţă, o stare de după 24 de ani de la premieră tot îl mai ţii minte.