S-ar putea spune că stagiunea a început, deoarece se joacă spectacole, aproape în fiecare zi. Se poate spune că asistăm deocamdată la nişte antrenamente care nu prevestesc performanţa.
Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a deschis oficial stagiunea cu o premieră în Sala 99, sala cu cele mai puţine locuri din întreg edificiul, mai curând potrivită pentru recepţii în cadru intim, decât spectacolelor. Dar obstinaţia căutării spaţiilor neconvenţionale, duce la descoperirea lor în locul cel mai convenţional dintre toate.
Premiera este produsul unei iniţiative care se doreşte a fi continuată. Directorul Naţionalului bucureştean, Ion Caramitru, a făcut o generoasă ofertă tuturor actorilor, dar în special celor neîntrebuinţaţi sau subîntrebuinţaţi, să-şi elaboreze propria ofertă artistic: să propună un text, un spectacol, mai probabil un recital, instituţia punându-le la dispoziţie cadrul confruntării cu publicul. A vibrat la această ofertă, pentru a doua oară, populara actriţă de comedie, Rodica Popescu Bitănescu şi de data aceasta autoare a piesei, semnatară a regiei şi beneficiara celei mai simpatice partituri din text. Succesul la public obţinut de Cinci femei de tranziţie i-a dat aripi. A doua piesă se numeşte Încă-i bine, deşi nu acesta e sentimentul cu care părăseşti sala de spectacol. Nu prea e bine.
Piesa e o enciclopedie a locurilor comune din toate taclalele bucureştene şi din provincie: teoria evoluţionistă şi creaţionismul, viitorul planetei, comunismul, postcomunismul şi anticomunismul, banii şi iubirea, iubirea şi sexul, descompunerea şi compunerea familiei, adulterul şi copiii părăsiţi de părinţi (în special taţi) iresponsabili, cum să fii tânăr când eşti deja bătrân, alcoolismul la femei, citirea viselor şi actualitatea lui Freud, evreii hămesiţi, homosexualii neruşinaţi, toate şi toţi sunt pomeniţi şi judecaţi cu suficienţa lui Ipingescu şi candoarea lui jupân Titircă în scena citirii ziarului. Ziarele sunt destul de des evocate în dialog, confirmare supremă a adevărului informaţiei. Multe o despart pe Rodica Bitănescu de Caragiale şi în primul rând neputinţa de a se despărţi de prostie. Piesa nu contează pe efectul comic, ci pe eventuala compasiune stârnită de aceste femei, aparent joviale, de fapt subminate de profunde tragedii... Totul e serios, toate banalităţile sunt confirmate de povestirea unor experienţe de viaţă: biografii lipite de câte un nume, reacţii interşanjabile. Femeile nu sunt tipuri, nu sunt nici măcar clişee, ci doar colecţii de replici rostite de pe scaun, de pe canapea sau din picioare. Experienţa şi calităţile artistice ale interpretelor nu reuşesc să acopere vidul de gândire exprimat în (prea multe) cuvinte. Cei doi tineri bărbaţi care parcurg scena de-a lungul, de-a latul şi în diagonală ar urma să fie reprezentanţii binelui şi răului în pantaloni: unul e cinic şi interesat doar de bani, celălalt e visător şi vrea să întâlnească adevărata dragoste. Nici una dintre femeile prezente nu e în stare să facă faţă unor asemenea exigenţe.
Spectacolul poate începe oricând şi se poate termina în orice moment. Cu excepţia autoarei, evident mulţumită de ceea ce se întâmplă, nu mi s-a părut că participanţii la spectacol ar fi încântaţi de ofertă. Ştiu că sentimentului meu de acută plictiseală generat de meschinăria obiectivelor şi puţinătatea mijloacelor artistice folosite i se va opune adeziunea publicului "larg", stimulat de "gândirea" personajelor. Desigur, comparat cu divertismentele oferite de televiziuni, spectacolul Naţionalului este un model de bun gust şi reţinere. Dar tocmai acest tip de comparaţii menţine teatrul în apele tulburi în care plutesc cauciucurile camioanelor părăsite. Nici un iaht nu va ancora aici.
Teatrul Naţional Bucureşti
Încă-i bine
Comedie de Rodica Popescu Bitănescu
Regia şi scenografia: Rodica Popescu Bitănescu
Distribuţia: Cezara Dafinescu (Ana), Andrei Duban (Andrei), Eugenia Maci (Gabriela), Eduard Adam (Ioan), Ecaterina Nazare (Mihaela), Oana Vânătoru (Maria), Rodica Popescu Bitănescu (Paraschiva).