Nostalgii. De la Mai '68 la ... '69: revoluţia lui Serge Gainsbourg

Serge Gainsbourg şi mişcarea socială din 1968 nu au la prima vedere multe în comun, artistul nefiind dintre cei care au luat poziţie pe durata revoltelor. Din contră, cum singur susţine, Gainsbourg nu a ridicat un deget în timpul efervescenţelor stradale cunoscute generic azi ca "mai '68". Tot după propriile declaraţii, în vâltoarea evenimentelor, se găsea instalat confortabil într-o cameră a hotelului preferat (Hilton, şi este vorba probabil de cea cu numărul 642), unde se întreţinea îndelung cu "o puştoaică". În apărarea lui, Serge afirmă că de altfel s-ar fi gîndit cu multă compasiune la acei copii neînarmaţi în faţa autorităţilor şi că, "în spirit", se afla de partea lor...

Cine era puştoaica nu mai contează azi şi probabil nu prea a contat nici atunci, cert este că la momentul respectiv o cunoscuse deja pe muza muzelor sale, Jane, cu care avea să marcheze definitiv, public şi vrând-nevrând trecerea de la revoluţia lui mai '68 la cea a anului '69, zis şi érotique.


Serge şi muzele sale

Contemporanilor lui Gainsbourg le-ar fi fost dificil să-l descrie în cîteva cuvinte iar la 17 ani de la moartea lui, misiunea pare cu atît mai ingrată. Dacă ne-am limita la o listă a activităţilor profesionale, S.G. ar putea fi un mândru rival lui Dali în show-ul televizat What's my line? interpret, textier, muzician, pictor, actor, regizor şi, desigur, ladies' man, cu un ego pe măsură. Dintre toate, "meseria" de Pygmalion este poate cea care i s-a potrivit cel mai bine. Sub aripa muzicală (şi nu numai) protectoare a lui Serge s-au perindat generaţii de vedete feminine ale chansonettei franceze, de la adolescenta-minune France Gall, la artiste consacrate ca Mireille Darc şi Juliette Greco şi până la, decenii mai tîrziu, Vanessa Paradis. Marele merit mediatic şi totodată marele mister din jurul artistului a fost acela de a pune în scenă într-un mod unic şi original cele mai frumoase actriţe ale epocii, fie ele şi afoane, şi a le face să cânte. Este puţin probabil ca altcineva în afară de Gainsbourg să fi reuşit să exploateze muzicalitatea unei Anna Karina, Brigitte Bardot, Catherine Deneuve sau Isabelle Adjani. Serge însă a ştiut să le compună melodii personalizate cu multă fineţe şi/sau cruzime şi a căror înregistrare s-o ducă la bun sfîrşit cu o perseverenţă legendară şi deseori obraznică.

Ireverent, mizantrop, cel mai adesea crud, întotdeauna provocator, alcoolic, maestru cinic şi (de multe ori) misogin al jocurilor de cuvinte, relaţia lui Serge Gainsbourg cu femeile, centrală în viaţa şi creaţia sa, este una cu multiple tăişuri. Cel ce afirma cu un zâmbet maliţios că singura răzbunare a femeilor în viaţă este frumuseţea nu a scutit-o pe niciuna din apropiatele sale de aroganţa şi cruzimea personale, pe de altă parte mai toate au ţinut să sublinieze in memoriam sensibilitatea şi fragilitatea deosebite ale aceluiaşi personaj, definindu-l într-un final ca pe un mare romantic. După vorbele lui Jane de exemplu, Serge era ca un cîine care muşca rău pe oricine dar se purta adorabil cu stăpîna, ceea ce, pînă la urmă, era mult mai valorizant decât viceversa. Cât despre talentul său unic, Jeanne Moreau, altă interpretă de vază de pe lista de celebrităţi insolite a lui Serge, declara că ştia pur şi simplu cum să scrie cântece pentru femei, pe o muzică pe care oricine o putea înţelege, pentru că nu ţinea de cuvinte.

Rotiţele pregătitoare ale revoluţiei sexuale marca Gainsbourg se învârt deja de pe la începutul anilor '60. Unul dintre cele mai erotice titluri ale lui este, cu siguranţă, L'eau à la bouche din 1960, scris şi interpretat pentru coloana sonoră a filmului cu acelaşi nume. Laitmotivul irezistibil şi explicit al melodiei ar suna în română "Te rog nu fii încăpăţânată/ Cînd mie îmi lasă gura apă"; iar dacă filmul în sine nu face istorie, single-ul marchează primul mare succes de piaţă al lui Serge (mai mult de 100.000 de exemplare vândute). Mai apoi, primul scandal dintr-o serie lungă în viaţa compozitorului însoţeşte lansarea single-ului Les sucettes (à l'anis) - "acadelele cu anason" compus de Gainsbourg pentru France Gall. Aceasta câştigase în 1960 premiul Eurovision tot cu o melodie a lui S.G. (Poupée de cire, poupée de son), şi ca să ilustreze în 1966 trecerea drei Gall la vârsta maturităţii legale, Gainsbourg i-a compus o melodie aniversară cu substrat sexual evident. Dacă în urma acestui "incident" France Gall va refuza multă vreme să mai colaboreze cu autorul, Les sucettes păstrează în schimb şi astăzi un loc de cinste printre melodioarele clasice franceze, ca multe alte creaţii marca SG, fiecare cu o picanterie sau cu o poveste aparte.

În paralel cu primele revendicări ale tinerei generaţii, anul muzical 1967 al lui Gainsbourg este profund marcat de relaţia scurtă, dar deosebit de intensă, pe care o trăieşte cu sex-simbolul momentului, Brigitte Bardot. Pentru cineva care se autoportretiza ca fiind "jumătate legumă, jumătate tip" şi comparat de cei mai mulţi cu un Quasimodo dotat cu un anume şarm, inexplicabil şi obscen, relaţia cu cea mai frumoasă femeie a lumii are un impact evident. Îi dedică lui Bardot albumul Bonnie and Clyde, cu 12 titluri care le redau relaţia: "amorale sau imorale, nu contează, sunt toate de o sinceritate absolută", va declara el. Serge şi B.B. se joacă de-a Bonnie şi Clyde, iar single-uri precum cel care dă titlul albumului sau ca Harley Davidson înregistrează un mare succes, datorat în parte freneziei mediatice constante din jurul actriţei. În primăvara lui 1968, odată cu ruptura, Gainsbourg îi dedică actriţei o ultimă melodie- omagiu, Initials BB, poate una dintre cele mai romantice, şi trece mai departe.


Aproape imediat după B.B., Serge o întîlneşte pe Jane. Jane Birkin, o englezoaică silfidă de 20 ani, proaspăt apărută în filmul-cult Blow Up, nu ştie o boabă franceză când aterizează la Paris pentru a filma Slogan cu - printre mulţi alţii - actorul(!) Serge Gainsbourg. Prima confruntare a celor doi este dezastruoasă, iar Jane se întoarce plângând la Londra, de unde revine însă cu ambiţia de a învăţa limba şi de a duce filmul pînă la capăt, în ciuda partenerului său insuportabil. Sub auspicii mai bune, dar aproape inexplicabil, într-o seară Serge o va duce pe Jane la Madame Arthur, bar de travestiţi din Pigalle pe care îl frecventa uneori şi mai apoi în aceeaşi cameră, deja celebră, 642 a hotelului Hilton. Spre surprinderea generală, în urma acestei seri neobişnuite, cei doi se îndrăgostesc iremediabil şi devin nedespărţiţi: "Gainsbourg şi Gainsborough-ul său" (Dintr-o nostalgie probabil după visul său eşuat de a fi pictor, Gainsbourg îşi asemuia iubitele operelor anumitor pictori, în funcţie de cum le vedea el: Jane Birkin ar fi putut fi un Gainsborough, Brigitte Bardot un Ingres şi Catherine Deneuve un Van Dongen.). Melodia ce conţine sintagma de mai sus, 69, année érotique, este lansată de fapt încă din decembrie 1968, dar nu reuşeşte să se impună nici la radio, nici în discoteci. Va fi însă ştearsă de praf şi va reveni în topuri odată cu scandalul din jurul anthem-ului care îl propulsează definitiv pe Gainsbourg în legendă.

Inspiraţia din spatele jocului de cuvinte din titlul Je t'aime... moi non plus, căci despre acest titlu este vorba, pare să vină de la o declaraţie a aceluiaşi Salvador Dalí, la care Gainsbourg se raporta des, şi care ar fi zis "Picasso este spaniol - şi eu. Picasso este pictor - şi eu. Picasso este comunist - nici eu". Dacă Gainsbourg a preluat această idee sau doar a fost mai târziu flatat de coincidenţa găselniţei cu pictorul suprarealist, părerile sunt împărţite. Cert este că acest "Te iubesc, nici eu" - greu de tradus, ca mai toate textele gainsbourgiene - ilustra perfect una dintre faţetele autorului: cea de individ macho care îşi ascunde sub o carapace zeflemitoare şi arogantă timiditatea şi, surprinzător poate, un acut simţ al pudorii.


Liberté, égalite, sensualité

La câteva luni de la revoltele şi protestele anti-autoritare şaizecioptiste, Gainsbourg îi propune lui Jane Birkin să înregistreze scandalosul duet pe care îl compusese cu un an în urmă pentru B.B. Bardot îl provocase pe atunci să-i scrie "cea mai frumoasă melodie de dragoste"şi într-o singură noapte, se născuse Je t'aime... moi non plus. Dragostea pură în viziunea muzicală a lui Gainsbourg avea însă să şocheze... dar şi să seducă iremediabil opinia publică internaţională. Serge şi Jane înregistrează cântecul la Londra, din doar două încercări (exerciţiu dificil, ţinînd cont de nota foarte înaltă la care trebuie să ajungă Jane într-un final apoteotic), şi îl prezintă producătorului de la Philips. Acesta ascultă fără să clipească gemetele specifice melodiei, şi le transmite apoi calm că este dispus să meargă la închisoare, dar nu pentru mai puţin de un LP. Somat astfel să vină cu un album întreg , Serge va mai compune printre altele pentru LP-ul Jane Birkin Serge Gainsbourg, titlul Elisa. Deşi şi această melodie va îregistra un mare succes, ea a fost mai degrabă găselniţa de promovare a albumului la televiziune şi la radiourile unde... Moi non plus va fi interzis.

BBC-ul este printre primele posturi care ia poziţie şi cenzurează titlul, iar Spania interzice vânzările albumului pe teritoriu. Paradoxal, opunerea vehementă a Vaticanului va ţine loc de campanie mediatică şi va aduce cea mai multă notorietate albumului. Melodia considerată "pornofonică" are vânzări record în Franţa şi asta numai din cifrele oficiale, deşi single-ul circulă cel mai mult pe sub mână. Melodia slogan devine astfel şi imnul revendicărilor sociale privind liberalizarea sexuală. Ceea ce B.B. nu a avut curaj să ducă la capăt Jane Birkin preia cu multă graţie şi cuplul devine un simbol al descătuşării moravurilor într-o societate franceză care ieşise în stradă cu un an în urmă pentru că avea nevoie să respire Serge şi Jane, cuplu-simbol "al libertăţii libere şi senzuale" (parafrază după Jack Lang, ministru francez al Culturii din anii '80), se afişează aproape exhibiţionist şi defilează nonşalant în văzul lumii: după noul val al filmului, un suflu nou şi un stil de viaţă care trece de graniţele muzicii.

Serge Gainsbourg nu este doar cel care a decretat 1969 anul erotic prin excelenţă. Gainsbourg, tête de chou, Gainsbarre cel arogant şi alcoolic, sub toate faţetele reale sau inventate pe care le-a expus voit în public, este un poet acid şi vizionar. În mod ironic, cei mai mulţi îl cunosc astăzi doar prin single-ul provocator care i-a adus celebritatea, nici pe departe unul dintre cele mai bune ale sale.

Pentru artiştii contemporani însă, Gainsbourg este în continuare o sursă de inspiraţie. Ultimul omagiu adus lui Gainsbourg, discul Monsieur Gainsbourg reloaded (2006) include artişti consacraţi ca Portishead, Franz Ferdinand sau Michael Stipe (R.E.M) şi, desigur, o Jane Birkin forever Gainsbourg. Pentru o doză de Gainsbourg à la carte, recomandarea non-exhaustivă şi subiectivă a casei include Requiem pour un con, La chanson de Prévert şi Histoire de Melody Nelson şi, de ce nu, en touche finale, Dieu est un fumeur de havanes, duet cu Catherine Deneuve, fie şi numai pentru că: "J'ai placé mon univers de la chanson dans une sphère de luxe et de névrose".



Notă: O notă specială cu cei ce au ochi şi pentru altfel de artă: casa memorială şi mormântul lui Gainsbourg din Paris sunt adevărate lucrări publice de artă urbană, iar dintre artiştii străzii unii marchează, în continuare şi în felul lor, admiraţia pentru Gainsbourg, pe ziduri pariziene gri.


Notă: Serge Gainsbourg ar fi împlinit 80 de ani anul acesta. In memoriam, oraşul lui adoptiv, Parisul, îi dedică o expoziţie aniversară: Gainsbourg 2008 la Cité de la musique, din 21 octombrie 2008 până pe 1 martie 2009.


(Varianta extinsă pentru LiterNet a unui articol din Observator cultural)