Nu c-ar fi cine ştie ce, dar dacă vă vând finalul, îi stric jumătate din farmec - aşa că accept provocarea de a evita orice spoiling, baletând printre elementele de scenariu într-o încercare de a discuta fără a dezvălui. Se anunţă un excurs aproape la fel de palpitant ca aventura mereu pe muchie de cuţit a lui Jerry Shaw şi Rachel Holloman.
Încă de la prima dezlănţuire de tip blockbuster (cu excepţia eficientului kickstart din prologul afgan, care lansează puntea de tensiune peste cele câteva secvenţe de proză cotidiană introductive), ne lămurim că avem de-a face din nou cu o convenţie de superacţiune voit noncredibilă, similară cu delicios-zănaticele Shoot 'em up! şi Wanted. Aici, însă, premisa e incomparabil mai aiuristică, iar lucrătura, în raport cu ea, mult mai rafinată. Priveşti toate acele trăsnăi tratate pe cel mai serios ton cu putinţă, lipsite de orice ironie explicită (ca la Michael Davis) sau implicită (ca la Timur Bekmambetov), şi te crezi aruncat în plin Philip K. Dick - mai precis, în Ubik, unde S.F.-ul e foarte soft, iar delirul solipsist abundă. Jumătate din film şi mai bine, te uiţi, te cruceşti, şi-ţi spui: "Dom'le, să facă bine Caruso ăsta să găsească o justificare valabilă pentru ce se-ntâmplă aici, că dau cu el de pământ!" Şi justificarea apare chiar la momentul potrivit, cât se poate de "pe felie". E un S.F. la limită, tangent cu realismul (conform ambiţiei lui Spielberg, aici producător executiv, care rumega de mult subiectul, dar a aşteptat cu răbdare ca tehnologizarea să atingă o ubicuitate mult mai amplă, pentru a reduce la minimum componenta S.F. în percepţia spectatorului - aici, dorinţa lui fiind ca, la ieşirea în oraş, după film, să fim la fel de angoasaţi ca la intrarea în mare, după Jaws), şi destul de riguros urmărit în logica lui. Îl rotunjesc câteva elemente referenţiale discrete, cum ar fi citatul explicit din The Kite Runner vizibil în primele cadre, trimiterile deferente la Dr. Strangelove (nota bene!) şi The Man Who Knew Too Much, numele de familie al tehnicianului de computer (compus şi cu felul cum arată - şi e filmat! - terminalul principal), sau însuşi titlul, cu rapelurile sale la Goldeneye şi Big Brother (via acelaşi computer menţionat mai sus - dar nu numai).
Dincolo de asta, ne rămâne un thriller precis articulat - scenariul de John Glenn, Travis Adam Wright, Hillary Seitz şi Dan McDermott, nu cine ştie ce creator, dar foarte profesional (muncă de echipă, de!) e valorificat cu mână sigură, nerv narativ şi stil autentic de regia lui D. J. Caruso, un cineast al cărui principal merit, relevat aici, constă în capacitatea de a se menţine permanent într-un echilibru foarte atent între glumă şi seriozitate. Frumos şi expresiv filmate de Dariusz Wolski (de la care se revendică, mai recent, excelenta imagine din trilogia Piraţilor din Caraibe şi foarte plasticul Sweeney Todd), ies în evidenţă mai ales secvenţele graficii de computer - precise, tăioase şi dense, învăluite într-un portocaliu pervers mult mai eficient decât avalanşa abuzivă a lui Matthew Libatique din The Fountain, filmul lui Aronofski.
Shia LaBeouf se menţine, încă bine, pe traiectoria jalonată anterior de Transformers şi Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull - deşi mă întreb dacă nu cumva îl paşte pericolul unei cantonări într-un singur registru de emploi-uri, cum a păţit şi Keanu Reeves, cu privirea lui de biet erou mereu depăşit de situaţie (care la Shia devine buimac-descurcăreaţă); oricum, câtă vreme ştie să evite manierizarea, tot e bine. Michelle Monagan îi dă replica strict corect, ca vârf a unei distribuţii la fel de corecte, din care se distinge Billy Bob Thornton, în alunecosul antagonist dat pe brazdă Tom Morgan.
Dincolo de toate astea, însă, nu putem să trecem cu vederea superficialitatea perspectivei politico-istorice alese drept fundal, mimând responsabilitatea, pe un fond de political correctness scârboasă ca de obicei - ca şi cum pericolele potenţiale ale terorismului şi antiterorismului americano-islamice ar subzista doar în fanatismele unora şi gafele celorlalţi - vezi şi The Kingdom sau, la un nivel mai onorabil, Rendition. Dacă povestea avea curajul să abordeze măcar tangenţial dedesubturile manipulării, atunci, da! Am fi avut un film! Şi puteau scăpa basma curată foarte uşor - aruncau totul în cârca lui Eagle Eye, cu complexele sale de personalitate patriotic-iresponsabile.
14 octombrie, 2008, h. 03:45-04:51
Bucureşti, România