martie 2004
La început de primăvară, Orchestra de cameră radio şi Horia Andreescu au găsit soluţia de a atrage publicul la concertele de miercuri seara de la Sala Radio, cu un program integral Händel care "merge la sigur". Pe lângă celebrele Muzica apelor şi Focuri de artificii, am ascultat şi un concert de orgă.

Atât de rar auzim răsunând acest superb instrument în Bucureşti, încât prezenţa Ursulei Philippi în faţa orgii de la radio aproape că era suficientă pentru a-i asigura succesul. Cu atât mai deosebit a fost acesta, cu cât opusul ales a fost unul reprezentativ pentru producţiile händeliene pentru orgă şi orchestră, destinate iniţial a fi interpretate în pauzele marilor lucrări vocal-simfonice, Concertul în si bemol major op. 7 nr. 1 fiind conceput pentru orgă cu pedalier şi impresionând prin complexitate. Nume de referinţă în arta noastră interpretativă organistică, Ursula Philippi a abordat concertul cu fermitate, cu o demnitate a atitudinii ce îi este proprie, ridicând moralul publicului după mai puţin reuşita suită Focuri de artificii.

Chiar dacă faţă de versiunea gândită pentru a fi cântată în aer liber, cea "de sală" se mulţumeşte cu 3 oboaie, 2 fagoturi, 3 corni, 3 trompete, percuţie şi coarde, suflătorii Orchestrei de cameră radio (chiar cu "suplimente" de la la alte orchestre) au părut depăşiţi de ţesătura densă a partidei de alămuri, care este adevărat că reprezintă o probă de foc pentru orice orchestră, deşi muzica a fost concepută cu mai bine de 250 de ani în urmă. Din păcate, n-am putut face abstracţie de impreciziile intonaţionale care au umbrit concepţia de ansamblu a dirijorului Horia Andreescu.



Din fericire, evoluţia acestuia a putut fi urmărită mai relaxat în complexa suită Muzica apelor, în care orchestra de coarde a avut primul cuvânt, chiar cu superbe solouri din partea şefilor de partide. Aici am putut remarca extrem de inteligent controlatele alternanţe între vivacitatea susţinută a unor părţi şi meditaţia introvertită specifică altora. Cu siguranţă, Muzica apelor oferă dirijorului mai mult spaţiu de desfăşurare, de care Horia Andreescu a ştiut să profite, demonstrându-şi încă odată larga deschidere stilistică, datorită căreia are capacitatea de ne propune un Händel credibil şi modern, dar şi un Enescu inegalabil.

Revenind la Muzica apelor, trebuie să recunoaştem că pericolul pe care îl reprezintă această lucrare este acela al "rapsodizării", dată fiind diversitatea şi numărul mare al părţilor structurate în trei suite ce pot fi cântate separat sau în succesiunea aleasă pentru concertul la care ne referim. Horia Andreescu a reuşit să intuiască liniile de unitate ale lucrării, propunându-ne o versiune cursivă şi susţinută a unei lucrări ce şi-a căpătat de-a lungul secolelor forma ei "de sală de concert", care nu mai este neapărat cea care însoţea călătoria regelui Angliei pe Tamisa de la Whitehall la Chelsea, fiind interpretată într-o ambarcaţiune care naviga în paralel cu vasul regal, în anul 1717.

Precizia întregii orchestre (inclusiv a suflătorilor, de această dată) în a doua parte a concertului ne-a ajutat să uităm prima secvenţă a serii. Iar artizanul acestei metamorfoze s-a numit Horia Andreescu. Acelaşi dirijor care sîmbătă dimineaţa avea să susţină împreună cu Orchestra de cameră radio un concert educativ pentru elevi, avînd ca subiect tot suita preclasică, de această dată la Bach şi la Händel.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus