La mijlocul lui octombrie 2008, când presa noastră titra zgomotos despre
Butoiul cu pulbere al mişcării sindicale, am asistat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş (sala studio) la un spectacol bulversant în cel mai strict sens al cuvântului, pregătit şi lansat la apa degustării publicului de Sorin Misirianţu. Este vorba despre piesa scrisă în 1994 de macedoneanul născut în 1969 Dejan Dukovski, intitulată chiar
Butoiul cu praf de puşcă. De la un butoi la altul lucrurile se amplifică, dar buba e aceeaşi. Trecând peste exagerarea din limbajul jurnalistic, unitatea frazeologică repetată, în discuţie, trimite spre similitudini şi frământări ale vieţii sociale specifice Estului european. Acerbe în urmă cu ani, mai ales în spaţiul
ex-iugoslav, nestinse în totalitate nici în prezent.
Aşadar o piesă de mare actualitate, debordând de duritate verbală şi narativă, care pune în evidenţă libertăţile noului teatru din fosta Iugoslavie. Scena utilizată de regizor, preponderent întunecată, se substituie unui virtual tunel în care personajele caută disperate o cale de a ieşi la lumină.
N-o vor găsi, pentru că lumea în care hălăduiesc întâmplător e lipsită de perspectivă. E o lume devalorizată până la absurd şi grotesc. E o lume populată de o altă generaţie pierdută care a ieşit dezamăgită
dintr-un alt război absurd,
pierzându-şi idealurile morale şi încrederea în puterea de a genera binele. Intrarea în acest spaţiu al groazei de a trăi, unde moartea şi duioşia sunt surori nedespărţite, este facilitată prin câteva imagini proiectate pe un ecran din spatele scenei. Semne ale rănilor războiului din
Bosnia-Herţegovina sau Kosovo fixează punctul de plecare spre cunoaşterea subiectului care începe cu un viol făptuit de doi soldaţi americani (veniţi să pună capăt ororilor) şi continuă cu un şir de agresiuni şi terorizări ce instalează violenţa ca normă de bază a convieţuirii în spaţiul geografic astfel delimitat.
Anghele (impetuos interpretat de Costin Gavază) umple scena cu voluntarismul său exhibat ca armă de apărare şi atac şi scuipă scârbit pe toată "tragedia balcanică", o cloacă imundă cu care nu doreşte să se identifice. El devine un fel de
port-drapel al tinerilor din Estul european
manifestându-şi scrâşnind din dinţi dorinţa de a pleca din "ţara asta de căcat" în America. Dar visul american nu mai are inocenţa amăgirilor de odinioară. E un vis viciat, doldora de poleieli lipsite de consistenţă. După ce agaţă o fată în tren, pe Ana (interpreta Ionela Nedelea
înzestrând-o cu un temperament cald afectiv) pe care vrea să o facă "prinţesa" lui, batjocoreşte călătorii paşnici
dintr-un autocar, săvârşeşte alte acte de violenţă incidente cu crima, stă după gratii, unde năzuieşte
să-şi umple "sufletul cu spaţiu" ieşind la mare, în vreme ce colegul de celulă vrea urdă.
De altfel, balansul discursului oscilează mereu între grav şi grotesc, între deplinătate şi derizoriu. Aşa cum războiul, moartea şi sexul sunt "compliniri" ale aceluiaşi prezent răvăşitor.
Dar visul american, chiar sub forma lui viciată, nu se împlineşte. Eroul va trăi dezamăgirea şi de cealaltă parte a Atlanticului pentru că sămânţa răului şi a dezgustului i
s-a înfipt prea adânc în suflet. El nu vede decât teroarea care stă la baza relaţiilor interumane. "Omul pentru om nu e decât scârnăvie". Întoarcerea nu reprezintă altceva decât o înfrângere. O altă înfrângere dureroasă. Nu mai e nimic de făcut, deşi îşi recuperează
într-un fel iubita. Eşecul tentativelor de a se salva ale lui Anghele este eşecul unei întregi generaţii ultragiate. Nu, nu e drept că omul îşi revede toată viaţa în clipa premergătoare morţii, ni se sugerează în final. Sufletul omului e mistuit de atâtea orori. Amintirile şi trăirile au fost extirpate. Doar un gol imens stăpâneşte peste lume. Atât.
Exersat şi în film (este autorul unor scurtmetraje bine cotate), Sorin Misirianţu împleteşte scenele jucate pe scândură cu cele filmate în natură şi proiectate pe ecranul din spate. Deşi ciclic, subiectul coteşte spre nuanţări salvate din tenebrele tunelului iniţial. Astfel că planul acţiunii se diversifică, primeşte profunzime, aducând mai aproape de spectator un posibil decor imaginat ca fundal. Sunt zidurile ciuruite de gloanţe din spaţiul
ex-iugoslav, cu scheleticul turn de biserică profilat ca simbol delicat, golit de conţinut mistic, proiectat pe un cer îndurerat, comprehensiv. De aceea Misirianţu
n-a avut nevoie ca decor pe scenă decât de nişte scaune pentru a sugera compartimentul de tren, autocarul sau bodega, de nişte gratii pentru celula penitenciarului şi două paturi vegheate de o firmă luminoasă pentru a sugera condiţia emigranţilor. Ca în
Emigranţii lui Mrozek. Toate astea au fost concepute de Ioana Popescu. Folosind o trupă de actori tineri, energici, vitali, Misirianţu a reuşit să imprime un ritm tensionat spectacolului, în ton cu felul de a acţiona al personajelor piesei. Oferta actoricească a Teatrului Naţional din Târgu Mureş a fost generoasă. Alegerea pentru fiecare partitură este un alt merit incontestabil al regizorului.
Teatrul Naţional Târgu Mureş
Butoiul cu praf de puşcă de Dejan Dukovski
Regia: Sorin Misirianţu
Scenografia: Ioana Popescu
Distribuţia:
Anghele: Costin Gavază,
Ana: Ionela Nedelea
Sveto: Ciugulitu Csaba
Unchiul Dimitria: Eduard Marinescu
Tatăl, Omul, Gardianul: Ion Vântu
Ate, Ghiore: Mihai Crăciun
Boris: Marius Turdeanu
Andrea: Marina Boldizsar
Ghela, Jimmy: Iulian Praja.
