Acasă, lângă monitor, bibliotecă, cd-uri vraişte, magnetofon şi alte foi. Ascult Stabat Mater - Giovanni Battista Pergolesi. Melodia urcă încet, din ce în ce mai sus, din ce în ce mai aer, mai sens, arcuire, libertate. Ritm negreşit, neschimbat, o linie de bas în paşi egali, secundă după secundă şi salturi armonice necesare. Pergolesi a compus Stabat Mater pe patul de moarte, în 1700 şi ceva. Avea 26 de ani şi a murit de tuberculoză.
Discul se învârte o dată, încă o dată... Flutur o comparaţie... "trip hop din secolul al XVIII-lea".
E o lume în care am intrat şi din care mi-e greu să ies.
Trebuie.
E concert la Sala Palatului. Thievery Corporation. Noul album - anul 2008, ceva cu radio... nu ştiu exact ce. Reali, ralis, realiz, "reta" şi încă un "liation". Radio retaliation. O să fie show, o să fie mesaj, trip hop, atmosferă, dans.
Pe scările de la intrare lume. În culori, să facă furori. În minte încă e Stabat Mater, în suflet se-nfiripă o stare de nerăbdare.
Înainte de concert ni se precizează clar mesajul Thievery. Un video arătându-l pe Rob Garza undeva în Nepal, vorbind cu oamenii, promovându-se pe sine, foametea, problemele... Nu ştiu ce să cred, încă... sunt în aşteptare.
Thievery Corporation au propus într-adevăr un show care să ne ia ochii. Proiecţii video, lumini, invitaţi care mai de care. Un show care să ascundă, de fapt, insuficienţa muzicii lor, lipsa de conţinut. Dansatoare, voci feminine, "reggae-mani", un sitarist aşezat "la efect", suflători, percuţie. O corporaţie întreagă.
Pentru că prin tot ce au prezentat, Rob Garza şi Eric Hillton nu ne-au vorbit despre altceva decât despre formula corporatistă a succesului în industria muzicală, fără să pună nicicum un picior dincolo, în lumea aceea a concertelor unde te laşi prins de adevărul lămurit simplu: nişte oameni fac muzică. Muzica lor.
Thievery este doar un amestec de furăciuni muzicale, aşezate sub cupola unui nume.
Atunci când asculţi albumele acasă, urechile îţi sunt asurzite de producţie; sunetul este foarte bun, atmosfera cuprinde fiecare mişcare melodică. În concert, lipsiţi de trucurile de studio - Thievery se prezintă goliţi de ei înşişi. Un bit peste care se suprapun sintagme muzicale ne-inventate de ei, care să "dea bine" la urechea publicului: din Brazilia, din Irak, Jamaica, India... nimic care să iasă dintr-un conformism al comercialului. Fragmente de idei muzicale, închegate cu sirop ritmic.
O alunecare lină, suavă, comodă, pe coji de banane - iluzia exotismului sonor. Postmodernism de poleială.
"Trăim într-o societate a comodităţilor - aceasta este o societate în care producţia de bunuri se face nu pentru a satisface nevoile şi dorinţele umane ci pentru profit. Condiţiile primordiale în producţie afectează forma produsului, la fel ca şi relaţiile interumane" spunea, la un moment dat, Theodor Adorno.
Când plecasem de-acasă mă gândeam să compar Pergolesi cu Thievery Corporation... mi s-ar părea acum aproape o necuviinţă.