Aşa cum a declarat Eugen Făt, din textul de 78 de pagini al piesei a păstrat doar 3, cu situaţiile propuse de autor, restul fiind construit de el sau de actori prin improvizaţii de la repetiţii. Spectacolul se joacă în Sala Studio, o scenă îngustă, fără posibilităţi de gradene, însă e pretabil şi pentru sala mare a teatrului.
În laboratorul montării se află acel fluid al imaginarului făcut să deruteze, să problematizeze, să incite. Se mizează mult pe imagine, pe semne teatrale, suprarealiste în cea mai mare parte, pe o coloană sonoră impunătoare (Portishead cu Undenied, muzică ţigănească interpretată de Mio Mio), augmentată de pasaje muzicale live şi pe povestioare-cheie care dau indicii clare despre personaje. Ansamblul este alcătuit din schiţe fin trasate ale unor situaţii din peisajul emigrării, tratate în maniera teatrului absurd. Cei trei adolescenţi sunt urmăriţi pornind de la momentul în care iau decizia de a emigra, la opreliştile întâlnite şi până la eşecul acestui act.
O soluţie bună din punct de vedere regizoral este cea a pregătirii spectatorului prin atmosfera creată înaintea reprezentaţiei. Un înger aşteaptă în faţa cortinei transparente şi fotografiază spectatorii în timp ce în spatele cortinei un chitarist cu mască de diavol scoate acorduri lineare. Viziunea regizorală privind profilul psihologic al emigrantului este frustă, critică şi puternic conturată. Ei nu ştiu de ce şi încotro se îndreaptă. Înseşi faptul că personajele nu au nume poartă amprenta acestei intenţii: ei sunt doar un unu, altul, celălalt, îngerul. Infantilismul este subliniat şi prin faptul că unul dintre băieţi nu se poate despărţi de sconcsul lui împăiat, Moloko. Nu întâmplător un animal împăiat are nume în timp ce personajele nu au; intenţia de generalizare este ca o sentinţă asupra mentalităţii oricărui emigrant. Deruta lor este descrisă scenic printr-o imagine plastică: cei trei, aflaţi în spatele unei cortine transparente, mută şase valize dintr-un loc într-altul, se ciocnesc între ei, iar când epuizează toate posibilităţile de aranjare a valizelor se întreabă perplex: "Ce facem acum?". Motivaţiile emigrării sunt puerile: "dacă o să cântăm, o să-mi găsesc femeia mea".
Drumul emigrării este sinuos şi nesincronizat cu cei rămaşi în ţară: bunica şi-a dorit ca nepotul ei să fie un prinţ, nu să plece de acasă. Totul se derulează ca într-un vis care se transformă uneori într-un coşmar unde ţipătul se aude în surdină: scenele cu îngerul care fumează, cu băiatul care are drept prieten un şobolan, cu cel care înghite ceasul, cu hoţul care-i jefuieşte în tren de portofelul care arde sau cu vameşul care mănâncă flori. Foarte bine este realizată scena înotului atunci când băieţii sunt nevoiţi să sară din tren fiindcă nu aveau bilet, la trecerea peste un pod din Franţa. Mai puţin reuşită este scena crosului Europei pentru vize; toţi par să fi abandonat cursa încă din start şi totuşi unul dintre ei iese învingător. Epuizaţi de foame recurg la această soluţie deşi erau angajaţi la un bar de noapte unde cântau fără a fi plătiţi. O puternică ironie transpare în scena recitalului băieţilor, o imitaţie kitsch al lui Elvis Presley.
Umorul de o coloratură aparte, ca un zâmbet amar, face suportabilă imaginea dezolantă a condiţiei emigrantului român. Scena cu minora ajunsă în acelaşi club de noapte, jucată cu destulă stângăcie de Tania Ganea, ar fi putut să dea o notă mai gravă demersului teatral. Deşi în cheie suprarealistă, costumul şi recuzita vameşului, interesante vizual, nu justifică o motivaţie şi nu elucidează care viciu al breslei este parodiat.
Pasajul în care se intervine cu ştiri media care prezintă statistic diferenţele dintre nivelul de trai din diverse ţări, cu un oarecare umor, rupe spectacolul, dă o notă discordantă în registrul regizoral, fiind mult prea explicit. Era deja clar că "e-ngrozitor că eşti aici pentru că locul acesta are ceva ce tu nu ai" şi că "viitorul e un lux" acasă.
Remarcabilă este transpunerea în cele cinci personaje, absolut diferite, a actorului Alin Florea. Un joc destul de fluent, sensibil şi convingător îl au şi ceilalţi trei actori: Cosmin Panaite, Iulian Costea şi Marius Smântână, cu o notă mai sus fiind primul menţionat. Finalul spectacolului nu este suficient de vizibil, lucru ce se poate datora şi jocului anemic al actriţei Tania Ganea.
Dincolo de unele neajunsuri care decurg dintr-o bogăţie imaginativă prea stufoasă a regizorului, neţinută întotdeauna sub un control logic, sau din unele scăderi ale jocului actoricesc, spectacolul propus de Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galaţi, are o notă proaspătă, atractivă şi interesantă.
Tot ce se dă de Ioan Peter,
regia artistică, scenografia şi ilustraţia muzicală: Eugen Făt;
Mişcarea scenică: Marius Manole;
Regia tehnică: Lică Dănilă;
Distribuţia: Sebastian (Alin Florea), Altul (Cosmin Panaite - debut), Îngerul (Tania Ganea - debut), Unu (Iulian Costea - debut), Celălalt (Marius Smântână - debut).
Citiţi scenariul piesei în volumul electronic 4atru piese publicat de Editura LiterNet, disponibil gratuit aici.