Paşnicii locuitori ai paşnicei ţărişoare numite România, indiferent de naţionalitate, sex sau religie, traversează o situaţie (printre altele) pe cît de paradoxală pe atît de pernicioasă şi, dacă o priveşti cu înţelepciune, chiar comică.
N-au ajuns (n-am ajuns) la economia de piaţă, la civilizaţia de consum, la un PIB onorabil, n-au depăşit (n-am depăşit) nivelul de supravieţuitori lamentabili, chit că există şi cîteva sute de bogătaşi alături de-o incipientă clasă de mijloc, şi au şi fost împrumutate, copiate, mimate toate relele societăţilor care au ajuns acolo unde paşnicii locuitori n-au ajuns.
Că au împrumutat obiceiuri, treacă-meargă (sau nu), dar se mai şi scufundă în depresiile acelora. Măi, să fie! Cum mai ardem noi etapele! Ce vajnici mai suntem! Cum să nu-ţi fie drag de paşnicii locuitori ai paşnicei ţărişoare şi, mai ales, de tinerii săi?! Pe aceştia din urmă, de funcţionează şi îşi aruncă în noi gîndurile (le au, oare?), ideile (îi bîntuie, oare?), imaginile (Ohoho!) prin intermediul teatrului, îi paşte o mare primejdie: strabismul convergent.
Nu pe toţi; nu vreau să scriu cu păcat! Dar pe mulţi! Deci, strabismul convergent, pentru că privesc în două puncte fixe, foarte alăturate: organele genitale şi conţinutul closetului. Cu aceste două categorii de elemente îşi fac toate comunicările către univers, îşi traduc dorinţele, aspiraţiile, nevrozele, depresiile. Cu ele, în repaus sau acţiune, îşi populează visele şi ne provoacă nouă coşmaruri. Prin ele îşi colorează existenţa. Stau cocîrjaţi şi le privesc. Treaba lor, aţi putea zice. Dar cînd ele apar pe scenă şi ode li se închină, ne obligă şi pe noi la starea de ascultători reduşi mintal şi de privitori strabici. Unde mai pui că, după 1, 2, 3 spectacole, ne-am putea îmbogăţi şi noi vocabularul...
De unde şi pînă unde atîta supărare pe mine? După aproape un deceniu de promiscuitate pe scenă, consumată mai cu linguriţa, mai cu polonicul, am fost invitată de amabilele copile care-l secondează pe Marcel Iureş la Teatrul ACT să văd spectacolul Natural born fuckers. Titlul mă prevenise, dar interesul pentru munca şi, uneori, creaţia regizorilor şi actorilor tineri a înăbuşit glasul instinctului de conservare.
La intrare, puzderie de doritori, parte aşezîndu-mi-se pe picioare, fiind eu beneficiara unui loc în rîndul întîi de gradene. Am stat incomod şi la Hamlet-ul lui Tocilescu cinci ore. Ce minune, însă! Aici, tinerii (unii talentaţi, alţii nimeriţi întîmplător în profesiune) vînzolitu-s-au două ore şi mai bine, aruncat-au în mine şi în ceilalţi cu vorbele pe care le-am respins mai sus; rîsete gîlgîite şi, uneori, tîmpe le-au răspuns. Entuziasmul a fost general şi s-a chemat că am văzut teatru up to date despre perdanţii lumii şi despre "sistemul" care distruge.
Scheciurile ce compuneau spectacolul aveau, unele, cap şi coadă, băieţii se achitau diferenţiat, regizorul (Marcel Top) îşi arăta pielea pieptului imberb şi flutura dintr-o haină cu guler de blană, o fătucă subţirică se contorsiona lasciv, mimînd senzualitatea (!!), muzica (de bază, heavy...) urla pînă la fisurarea timpanelor şi toţi erau mîndri de ei. Bieţi copii cu criteriile rătăcite! De viaţă şi cele artistice.
Vreau aici să protestez împotriva acestui fel de spectacol! Vreau să fiu catalogată conservatoare! Da, am ce conserva! Şi mai ştiu că toţi cei cocîrjaţi cu ochii în vasul pomenit cu greu îşi vor mai putea da capul pe spate să privească cerul şi, din neputinţa aceasta, cuprinşi de tremur nevrotic, ne vor spune că "viaţa e urîtă". Eu, personal, nu-i voi crede niciodată!