Antigona de Jean Anouilh face parte dintre demitizările reuşite la care a recurs teatrul modern din dorinţa de a "umaniza" eroii şi a le face practicabile teoriile. Sau a le respinge în ordinea absurdului vieţii, de care omenirea devenise conştientă în epocă.
Scrisă în 1943, în timpul războiului deci, piesa are şi alte explicaţii şi o adresă clară privindu-l pe Creon şi deciziile lui despotice. Mai interesant ne sună azi însă alte idei ce reies din reconsiderarea relaţiilor dintre personaje, din comentariile pe marginea acţiunii lor. Creon proclamă relativismul descriindu-i Antigonei în culori nu tocmai măgulitoare pe Eteocle şi Polinice, fraţii pentru care îşi riscă viaţa. Antigona invocă la rîndul ei principiile - datoria de a-şi îngropa fratele. Tot din datorie o va trimite la moarte Creon, respectînd legile. Absurd! Lucrurile nu mai sunt aşa, atît de clare, iar întrebarea: "E vinovată Antigona?" nu-şi poate găsi un răspuns.
La Anouilh, Creon e un sceptic (e singurul în ţinută lejeră şi în spectacol). Antigona - o fanatică. Iar confruntarea dintre cei doi - scena cea mai bună din text şi din spectacol. Dezabuzat, reflexiv, Alexandru Repan dă consistenţă momentului plasat la timp, după un şir lung de scene plate în care austeritatea e confundată cu lipsa de vlagă, geometria exactă a spectacolului cu sărăcia imaginaţiei. Gabriela Crişu, în ţinuta soldăţească pentru care a optat regizorul, nu avea cum să fie altfel decît o Antigonă hotărîtă, dîrză, răzvrătită. Doar chipul pur al actriţei mai aminteşte de fragilitatea adolescentină a personajului. Şi ingredientele clovneşti la care apelează regizorul. Din păcate, aceste soluţii par lipite, mai ales în finalul care-i transformă pe actori în marionete acţionate mecanic(!).
Gîndit ca o demonstraţie rece, intelectuală, spectacolul lui Claudiu Goga e consecvent cu intenţiile sale. Rămîne de văzut şi cît de convingător, cu alte cuvinte, cîţi dintre noi acceptă să participe la această etalare seacă a argumentelor.
La nivelul actorilor asumarea e superficială. Victoria Cociaş, comentatorul, meneurul întregii reprezentaţii, a ales ţinuta sobră şi un ton egal pînă la monotonie. Are însă eleganţă şi stil. Singur Alexandru Jitea îşi colorează personajul (Paznicul), contribuind prin interpretarea sa la mlădierea atmosferei. E şi un soi de robotizare în jocul mai tuturor, poate pentru a ne sugera disconfortul regulilor de viaţă după care funcţionează această lume lipsită de libertăţi elementare de decizie. Tema libertăţii nu se impune însă, cîtă vreme Antigona nu-i opune lui Creon decît încăpăţînarea şi simţul datoriei. Ceva mai multă nuanţare, gîndire dilematică şi, de ce nu, implicare afectivă ne-ar fi adus mai aproape dezbaterea autorului despre adevărul unor eroi sau pretinşi eroi, pe care regizorul îi urcă, însă fără să vrea, înapoi pe soclu.
Scenografia lui Horaţiu Mihaiu e promiţătoare, avînd la început o anume simbolistică şi picturalitate, dar urmează apoi îndeaproape linia aseptică a spectacolului, aglomerînd în scenă lavoare şi cuburi parţial funcţionale. George Marcu punctează specific atmosfera acestui spectacol, cu care Teatrul Nottara îşi deschide în mod onorabil stagiunea.