Americanii de felul lor sunt atenţi la problemele cotidianului. Motivaţia este simplă: asta ne interesează pe toţi. Prin urmare, dramaturgia modernă, aceea de după al doilea război mondial a identificat situaţii, stări, atitudini, nevoi, cauze şi efecte ale unor tare sociale, conturând astfel portretul subiectiv al fiecărei epoci. Asta au făcut printre alţii Tennessee Williams, Arthur Miller, David Mamet, Eric Bogosian, ca să dăm doar nume montate pe scenele româneşti destul de des în ultima vreme.
Teatrul Odeon şi regizorul Sorin Militaru aduc în prim plan un alt dramaturg, mai puţin cunoscut la noi, William Mastrosimone. Piesa sa Extrem (Extremities) a fost prezentată în Off Broadway cu Farah Fawcett în rolul principal, actriţa reluând rolul în adaptarea cinematografică semnată de Robert M. Young şi pentru care a obţinut şi o nominalizare la Globurile de Aur. Textul lui Mastrosimone se înscrie într-o tendinţă a dramaturgiei de a găsi situaţii sociale duplicitare, susceptibile de mai multe interpretări, unele antagonice. Scriitorii americani s-au încăpăţânat să caute "teroristul social", cel care vizualizează călcâiul lui Ahile şi îi exploatează vulnerabilitatea. În Oleanna, montată la Teatrul Act, David Mamet specula punctele slabe în acuzaţiile de hărţuire sexuală. Aşa zisa victimă devenea un agresor periculos care reuşea să antreneze prin acţiunile sale insidioase prăbuşirea universului familial şi profesional al ţintei sale. Strategia câştigătoare a victimei-agresor era manipularea.
În Extrem situaţia este oarecum similară. Victima unei tentative de viol devine autoarea unei tentative de asasinat asupra agresorului sexual şi ajunge în situaţia dilematică de nu şti dacă e preferabil să îl omoare sau să îl predea poliţiei, riscând un alt atac, atunci când acesta va fi eliberat. În plus, textul pune şi problema dovezii unei infracţiuni sexuale în fază de tentativă, trama psihică neputând fi probată.
Mastrosimone pulverizează lacunele juridice şi mentalităţile rigide ale unei societăţi prea închistată în reguli care nu mai funcţionează. Dificultatea probatorie a violului face ca multe victime să renunţe să-şi caute dreptatea în justiţie. La asta se adaugă şi intimidarea, agresorul eliberat putând deveni răzbunător. În plus, victima unui viol se confruntă cu atitudinea ostilă a celor din jur, familie, prieteni, autorităţi care cred că "a căutat-o" sau "a meritat-o". Fetele cuminţi nu o păţesc, zice atoateştiutoare vocea cetăţii. Mastrosimone imaginează momentul în care victima, devenită stăpână pe agresorul său, îl poate ucide sau îl poate preda. Până la luarea deciziei, Maggie - victima are timp să vadă cum ceilalţi nu o cred, ba chiar o consideră vinovată de cele întâmplate, să exagereze cu răzbunarea până la a se întreba care sunt proporţiile echilibrului în sintagma "dinte pentru dinte" şi să găsească şi strategia corectă care să o scape de necaz. Regizorul Sorin Militaru a mizat pe crearea ambientului familial perfect, tentant pentru agresor şi prin urmare pe insinuarea sentimentului de teamă maximă. Să fii agresat în propria casă este un coşmar întrucât elimină orice fel de siguranţă socială.
Problema spectacolului este aceea a situării faţă de text. În ciuda temei serioase pe care o pune în discuţie sau tocmai de aceea, Mastrosimone a scris o comedie neagră. Accentele dramatice sunt cu atât mai puternice dacă funcţionează drept contrapunct faţă de momentele de comedie. De la o extremă la alta, nu? Sorin Militaru a simţit însă nevoia să accentueze prea mult partea dramatică şi să atenueze umorul existent în text astfel încât spectacolul balansează între comic de situaţie şi limbaj şi o interpretare austeră, rigidă chiar, contra textului. Spectacolul, regizorul, actorii se iau prea în serios. Ca şi în Oleanna, discursul social este ambalat într-o formulă de scriitură accesibilă, aşa cum ştiu americanii să facă, altfel Mastrosimone s-ar fi mulţumit să ţină o conferinţă pe tema violului sau ar fi scris o tragedie. Extrem are o tentă tragică, dar se opreşte înainte ca lucrurile să devină implacabil dramatice. Aproape că are happy end.
Altfel, spectacolul beneficiază de patru actori care încearcă să dea tot, dar sunt condiţionaţi de un dramatism exagerat. Crina Mureşan în rolul victimei este din start agitată şi agresivă, deşi agresiunea nu s-a consumat încă. Mihai Smarandache, actor talentat şi căruia i-au ieşit ceva roluri (memorabil în E doar sfârşitul lumii cântând în rochia neagră, delicios în Emilia Galotti) dozează bine alternanţele agresor - victimă, dar exagerează cu bădărănia care devine ostentativă şi oarecum necredibilă. Antoaneta Zaharia şi Nicoleta Lefter sunt corecte în rolurile prietenelor victimei, prima este capul limpede, rigidă şi tipicară, dar rezonabilă, cealaltă este impulsivă şi sinceră, terorizată de situaţia-limită în care este pusă.
Cu toate neîmplinirile, Extrem este un spectacol de văzut datorită textului care subliniază imperfecţiunile unui sistem de siguranţă socială perimat.