La plimbare prin Europa festivalieră

La Solothurn, în Elveţia, de 39 de ani încoace, există un festival - "Solothurner Filmtage" îi zice - dedicat exclusiv producţiei elveţiene de film. OK, ştiu la ce vă gîndiţi: elveţienii (Orson Welles spunea, răutăcios, că ei n-au inventat decît ceasul cu cuc) sînt ăia cu ceasurile - dar ce ceasuri! -, cu băncile - dar ce bănci! - şi cu neutralitatea... Dar cu filmele?! Tanner, Goretta şi - dacă vrem neapărat să fim pedanţi - Godard (care e, de fapt, elveţian şi trăieşte la Rolle, pe malul Lacului Leman). Atît. Restul sînt bancuri (cu bănci, ceasuri & cuci).

De 7 ani de cînd "fac" Solothurnul - cu o pauză în 2002-2003 -, m-am convins însă că există şi un cinema elveţian, foarte prolific de altfel, chit că nu întotdeauna şi foarte interesant. (Ce a fost mai interesant s-a văzut şi în România, în 2000, cînd am făcut selecţia pentru "Zilele filmului elveţian", eveniment organizat de ProHelvetia.) Scurt spus, elveţienii sînt tari în documentare şi, uneori, în scurt-metraje; mai puţin în lungmetrajele de ficţiune.

Ei bine, în 2004 (la a, deci, 39-a ediţie), "regula" aceasta a fost încălcată cu brio! Cînd e să fie... Cînd e să fie este chiar titlul filmului (Wenn der Richtige kommt), care s-ar mai putea traduce - contextual - prin "Cînd crezi că l-ai găsit" şi - mult mai literal - prin "Cînd apare cel potrivit": un debut în lungmetrajul de ficţiune datorat lui Oliver Paulus (elveţian) şi Stefan Hillebrand (neamţ; în paranteză fie spus, cei de la Variety par să fi uitat că este vorba de o coproducţie atunci cînd au scris: "Un film care dovedeşte că o comedie germană poate fi amuzantă").

O poveste ("dulce-amară", cum se zice) despre o Ea, Paula (interpretată de o actriţă uluitoare: Isolde Fischer), femeie de serviciu la o firmă, care întîlneşte un El, Mustafa (turc născut în Elveţia) care lucrează ca bodyguard la aceeaşi firmă: întîlniri frugale, pe-un colţ de bancă, în timpul pauzelor de masă... pentru el, nimic mai mult; pentru ea - totul! Şi asta pentru că Paula este... cum să spun (nu vreau să sune nici brutal, nici - şi mai rău! - politic-corect), este "specială": uşor exaltată, uşor retardată...

În orice caz, reacţiile ei sînt ciudate - dovadă şi faptul că ia drept dragoste ceea ce nu e, din partea lui Mustafa, decît un sentiment - mult mai "moderat" - în care se amestecă politeţea, simpatia, curiozitatea, mila şi un fel de camaraderie amuzată. La un moment dat - la turci, Tatăl decide! -, Mustafa e nevoit să se ducă în ţara de baştină şi să-şi aleagă o nevastă de-acolo. Paula, intrigată, disperată (el nu-i spusese că pleacă), îşi ia inima-n dinţi şi, cu ajutorul unei "prietene" care-o luase sub aripa ei protectoare (o individă închipuită între două vîrste, care-şi dă aere de mare doamnă şi de fapt e-o pîrlită), se duce acasă la el şi-l înfruntă - amîndouă - pe "padre padrone" (scena este mortală!). Află un început de adresă (de fapt, doar numele oraşului), cumpără două bilete - pentru ea şi "prietenă" - şi o pune pe aceasta în faţa faptului împlinit: se pleacă în Turcia! Mîine! Acum!

Există, aici - filmul nu este numai povestea Paulei, ci şi a oamenilor cu care ea vine în contact, a tuturor acelora pe care ne-am obişnuit să-i numim "marginali", scutindu-ne astfel de povara de a-i mai şi cunoaşte... -, încă un moment memorabil, cînd doamna "von X", acasă la ea, în chiţimia în care trăieşte, cu make-up-ul scurs odată cu fiţele de cucoană, îşi dă seama că nu are banii necesari călătoriei şi că, mărturisindu-i Paulei acest lucru, şi-ar pierde orice credibilitate. Şi-atunci preferă să şi-o piardă ca prietenă...

Paula pleacă totuşi, ajunge în Turcia (am uitat numele oraşului - ba nu (am verificat în catalog!), Adana), începe să-ntrebe (prin semne, prin mimică) de Mustafa - o girafă blondă, şleampătă, în rochii lălîi, tîrîndu-şi bagajele şi lungind gîturile celor care o văd... Cunoaşte un fel de Nastratin Nosferatu care vorbeşte germana (isteţ ca primul, cu urechi clăpăuge ca al doilea), recepţioner într-un hotel, care-o mai îndrumă. Face piaţa prin bazaruri (stop-cadru ilariant: se opreşte să admire... o mătură, un "mop"!). Îi arată unui angajat al hotelului unde stă - excedată de-atîta nepricepere - cum se sprayază o măsuţă: "întotdeauna dinspre interior spre exterior!" Şi, miracol - filmul este împărţit în capitole, oarecum a la Breaking the Waves -, chiar îl găseşte!, dar trebuie să vedeţi filmul pentru a vedea şi cum (scena este antologică).

Paulus & Hillebrand s-au inspirat, e clar, din "Trilogia Inimii de Aur" a danezului Von Trier - dar filmul are ceva şi din "vecinul" său suedez, Lukas Moodyson, pentru că există multă tandreţe în felul cum este privită această femeie, în lipsa de afectare şi de pretenţie (dar cu umor şi emoţie) cu care se povesteşte (cotidianul Suddeutsche Zeitung mai remarca faptul că, "în cele mai bune momente, (filmul) egalează cool-ul şi magia poetică ale timpuriului Jarmusch"). Este un film care entuziasmează şi care merită a fi cunoscut (eventual, prin aducerea lui la Cluj, în cadrul Festivalului "Transilvania"), măcar pentru a schimba - puţin - imaginea-standard despre Filmul Elveţian.

Cu ce am mai rămas de la Solothurn? Cu imaginea lui Henri Cartier-Bresson, "patriarhul Fotografiei" (93 de ani), cocoţat pe acoperişul apartamentului său parizian din Rue de Rivoli (vizavi de Tuileries), încercînd să deseneze şi retrăgîndu-se, "e prea multă lumină..." - în documentarul lui Heinz Butler despre HCB. Cu alt documentar (premiat de altminteri), Mais im Bundeshuus de Jean-Stephane Bron, despre dezbaterea parlamentară privind organismele modificate genetic: mutre, gesturi, discursuri & trageri de sfori înaintea votării unei legi... cam ca la noi, numai că elveţienii iau treaba în serios şi, în plus, probabil că vom mai avea de aşteptat mult şi bine pînă cînd un Florin Iepan, să zicem, va putea filma în Parlamentul României!

Cu Libre echange, scurt-metrajul lui Vincent Pluss (unul din cei mai prolifici tineri regizori helveţi), în care o familie ieşită la un picnic, într-o pădure, este urmărită frenetic de un elicopter, povestea frizează thriller-ul absurd - pînă cînd se dovedeşte că elicopterul aparţinea unei firme de produse casnice, care făcea promo. Ultima imagine: familia, într-o dumbravă, pe covorul proaspăt cumpărat şi cu toate obiectele utilitare - de la oala-minune la aspirator - îngrămădite de jur-împrejur!...
N-am remarcat nici un ceas cu cuc.



Clermont-Ferrand, se ştie (numai eu am scris-o de cel puţin cinci ori, în cei 7 ani de cînd bat festivalul!), este pentru scurt-metraje ceea ce este Cannes pentru lungmetraje. Să iei Ursul de Aur la Berlin pentru un film de 13 minute, cum a făcut-o Cristi Puiu, este bine (deşi, vorba unui critic israelian, "Cine vine la Berlin pentru scurt-metraje?!"), dar şi mai bine este să fii selecţionat în competiţia internaţională la Clermont, chit că nu iei nici un premiu - cum i s-a întîmplat lui Cristian Nemescu, autorul Poveştii la scara C...

Anul acesta (a 26-a ediţie naţională, a 16-a internaţională), Clermont-ul şi-a permis chiar să nu acorde nici un Mare Premiu pentru selecţia franceză! A fost oare juriul atît de "rău" (în el figura şi Rona Hartner), sau competiţia naţională a suferit, într-adevăr, de lipsa filmelor care să merite recompensa? Nu ştiu; n-am stat decît 4 zile la Clermont şi, cunoscînd "reputaţia" scurtelor hexagonale (nombriliste, socialiste...), am preferat celelalte secţiuni - unele, cu adevărat formidabile: "Du cote de chez Francois/Hommage a Francois Truffaut" (cu cîteva "truffandale"!), Panorama braziliană (intimidantă!), programul "Labo" (digital-experimental: o minune!) şi cel intitulat "Piscines" (scurte "intrate la apă": surprinzător!), plus - fireşte - cele 14 programe (X 81 de filme) din competiţia internaţională (unele, uluitoare!).

Şi totuşi, par acquis de conscience, am văzut şi cîteva scurte franceze; Perles a rebours, de pildă, un documentar hilar despre tîmpeniile solemne spuse de părinţi (bunici...) copiilor ca să-i "îndrume în viaţă": copiii respectivi (acum adulţi & realizaţi, Alain Chabat printre ei) iau pe rînd cuvîntul şi debitează "ce-au învăţat acasă"... Ei bine, detrompez-vous: mica tradiţie domestică, "înţelepciunea orală transmisă din tată-n fiu", nu este decît un şirag de perle! Sau (dar cum de s-a strecurat acest titlu printre scurtele politic-corecte producţie franceză!?) Un jour en France: un cuadragenar pleacă la serviciu (este prima lui zi de muncă!); Parisul este în grevă generală (nu e nici prima, nici ultima...); tăntălăul se alătură demonstranţilor, cîntă înflăcărat "Internaţionala" şi seara se-ntoarce acasă... "prima zi de muncă, şi probabil ultima!" Ca satiră a unui sistem în derivă, e perfect.

Cu ce am rămas, totuşi, de la Clermont? Cu multe, foarte multe scurte extraordinare - toate secţiunile reunite. Din motive de spaţiu, voi alege cîte unul pentru fiecare:

* Leaud de hurle-dents de Jacques Richard (în Omagiul la Fr. Truffaut): Jean-Pierre Leaud, interpretul mitic al lui Antoine Doinel, acum un copil bătrîn de 59 de ani, degradat fizic, "delicat" psihic, cu părul lung şi slinos, cu gura un cimitir dentar ("Dentistul meu... un măcelar, un escroc! A mort !!", urlă actorul - ochi scăpărînd / pumn ridicînd spre cer), peripatetizînd patetic prin cimitirul Montparnasse ca un avatar al lui Artaud (Leaud / Artaud, rimează!) care i-a cunoscut pe Francois, Langlois et les autres. 23 de minute de psihodramă. Ce poate fi mai trist decît să fii un "fost copil teribil"?...

* Noi uszoda/Piscine pour femmes al ungurului (?) Francisco Gozon: la-nceputul secolului XX, femeile făceau baie în piscine publice separate de bărbaţi; un puşti găseşte un pasaj între cele două, se-ndrăgosteşte de-o fată "de-alături" - dar "ordinea morală" (în ipostaza unui instructor mustăcios) îi zădărniceşte planurile... 16 minute de alb-negru ca-n epoca mută, de umor buf şi duioşie retro.

* E no meio passa um trem al brazilianului Fernando Meirelles (în colaborare cu Nando Olival): în trenul care-l duce, cu soţia & copilul, spre o binemeritată vacanţă, un poliţist pur & dur se-ntîlneşte cu banditul pe care-l urmăreşte - şi care merge şi el, cu soţia & copilul, în (binemeritata) vacanţă... 17 minute de thrilledie (thriller + comedie), un regal absurd-abisal din partea autorului lui Cidade de Deus.

* P.O.W. al nipon-americanului Daisuke Shibata: în Bagdadul eliberat, doi soldaţi US interoghează un irakian: "Unde se-ascunde Saddam Hussein?" Irakianul acceptă să le spună: Saddam nu există! Cel pe care-l ştie toată lumea nu e decît un actor care-l joacă pe Saddam - o chestie ştiută de toţi irakienii! "Sîntem oameni cu simţul umorului, 11 septembrie e clar că nu e mîna noastră - a fost prea serios..." Unul dintre soldaţi, excedat, îi pune pistolul la frunte, trage... din pistol iese o floare de hîrtie! E 1 aprilie - şi 15 minute de "situaţie" declinată pe toate tonurile (comic, dramatic, politic...) de un regizor virtuoz.

* În fine - revelaţia festivalului, Fast Film al austriacului Virgil Widrich: Humphrey Bogart o sărută pe Ingrid Bergman, apoi "foaia" se-ndoaie şi-n locul lui Ingrid apare Lauren Bacall iar Ingrid îl sărută pe Cary Grant, care-o sărută pe Grace Kelly, care-i urmărită de... Istoria Cinematografului pe "repede-înainte", cu imagini-locomotivă, vagoane, urmăriri de maşini, indieni şi tot tacîmul... 14 minute de jubilaţie cinefilă ludic-erudită, de invenţie formală inepuizabilă şi de comentariu (prin fotograme reciclate) a tot ce-a însemnat a 7-a artă - ca şi cum Histoire(s) du cinema al lui Godard ar fi încăput pe mîna unui copil care face avioane din hîrtie. Genial!

(Deplasare sponsorizată de firma PricewaterhouseCoopers)