50% Queen - Concert la Budapesta, 2008

Queen trebuia să se stingă odată cu Freddie Mercury. A şi făcut-o pentru câţiva ani. Apoi, într-o şedinţă de spiritism, şi-a scuturat praful, şi-a pus perfuzii şi vocalist nou. A testat publicul cu un album live, cu piese vechi şi noi, apoi a făcut unul nou-nouţ (Cosmos rocks) şi s-a pornit din nou la drum. La întrebarea "Cum a fost la Queen?" am evitat răspunsul câteva zile, aşteptând să mi se aşeze gândurile. Acum ştiu: a fost magic, frustrant şi uşor dezamăgitor.

Magic. Imposibil să nu fii impresionat de întâlnirea cu Queen! Cântecele de pe vinil, de pe casete, benzi, şi cd-uri, cântecele de la radio, videoclipurile pe care le ştii pe de rost... Sunt toate în faţa ta, într-un show spectaculos, cu un playlist echilibrat, aproape perfect. Start cu Hammer to fall, Tie your mother down, Fat bottomed girls şi Another one bites the dust. Brian May, la chitară rece, şi întreg publicul, într-un cor uriaş, au cântat celebrul cântec maghiar Tavasi szel (timp în care eu îi explicam englezoaicei din spate de ce nu ştie piesa), continuată superb cu Love of my life. N-au lipsit nici We are the champions, nici mesajul de esenţă al trupei The show must go on. Spre fericirea mea, am auzit şi Say it's not true, cântată pe rând de trei vocalişti - Roger, Brian şi Paul - unde primii doi au excelat. La final, ne-am trădat cu toţii patriile şi am intonat God save the Queen.

Frustrant. Am văzut la Budapesta doar 50% din formaţia care a făcut legenda: Brian May şi Roger Taylor. John Deacon se pare că n-a mai acceptat surogatul. Cântecele sunt împrospătate şi e recomandabil să uiţi concertele Queen pe care le-ai văzut la TV. I want to break free, A kind of magic sau Radio Gaga sună altfel cu vocea lui Paul Rodgers. Ar fi fost grozav dacă mi-l scoteam pe Freddie din cap, dar aşa ceva nu se poate. I-am simţit absenţa în fiecare secundă. A apărut la Bohemian Rhapsody, pe ecran, cu vocea şi pianul, iar ceilalţi de pe scenă l-au acompaniat într-un moment excepţional al serii.

Uşor dezamăgitor. Nu mi-a plăcut expunerea excesivă a celor doi supravieţuitori. Brian May şi Roger Taylor au dat impresia că încearcă să se vindece de umbra la care i-a condamnat Freddie. Paul Rodgers este doar vocalistul trupei, fără a fi şi front-man. Ei doi, Brian şi Roger, sunt acum oamenii din faţă. O merită, dar o fac la modul prea ostentativ. Cât despre momentele dedicate lui Freddie, două la număr, mi s-au părut strict profesionale, făcute parcă de gura publicului, cu emoţii doar în sală, nu şi pe scenă.

Queen-ul de azi este altfel şi trebuie luat ca atare: o legendă uriaşă, dorinţa de a merge mai departe, un Paul Rodgers, un pic de Bad Company şi Free. Iar peste toate, umbra uriaşă a domnului Farrokh Bulsara. Dacă merg în direcţia bună vom şti doar peste câţiva ani. Vă recomand Cosmos rocks.