Captain Abu Raed sau despre urcuş

Imaginaţi-vă un Jean Constantin trist. A îmbătrînit, are barbă, poartă o salopetă bleumarin şi mînuieşte mături şi saci de gunoi pe holurile unui aeroport. Cel din Amman, capitala Iordaniei. La sfîrşitul programului de lucru, îşi ia locul (primul pe stînga, lîngă uşă) în microbuzul condus de un arab cu şal tărcat cu roşu pe cap şi citeşte dintr-o carte pe care o ţine apoi sub braţ cît urcă multe trepte de piatră, alb-gălbuie, pînă la uşa scorojită şi doar ceva mai întunecată la culoare decăt zidul în care e prinsă. Spune "Bună seara" şi începe să vorbească despre picioarele care-l dor. În încăpere nu e nimeni, doar fotografia unei femei care zîmbeşte. O invită la ceai şi lentila îl urmăreşte prin camerele văruite în aceleaşi tonuri de alb-galben-verde pal - o uşă fără clanţă, julituri pe pereţi, o fereastră cu gratii, rafturi cu cărţi. Şi un ceainic argintiu, pe o tavă, purtat în brate spre terasă. Terasa care e, de fapt, acoperişul clădirii, terminat abrupt deasupra oraşului. Imaginea pare jucată, clădirile se mişcă ori doar ochii sînt incapabili să distingă unde încep şi unde se termină şirurile de case, acoperişuri, străzi - toate din piatră, alb-gălbuie.

Într-o zi, golind coşurile de gunoi, găseşte o caschetă de pilot. Pe care o curăţă cu mîneca salopetei şi o pune pe cap cînd coboară din microbuz. Şi nu trebuie nimic mai mult pentru ochii şi imaginaţia unui copil crescut în această mahala iordaniană, nimerit atunci şi acolo, ca să creeze un personaj. Căpitanul de aviaţie Abu Raed. Ca-n poveşti, eroul nu se lasă deconspirat cu una cu două, neagă, refuză să recunoască. Dar cînd la uşa casei apar cinci puşti, nu unul, care-i scandează numele (iar cel cu sprîncenele adunate deasupra ochilor recunoaşte că el a divulgat secretul) şi vor să afle răspunsul la întrebări care curg gîrlă, Abu Raed îşi pune sacoul, potriveşte cascheta deasupra ochilor şi urcă. Trepte din piatră spartă, inegale, cu buruieni crescute printre ele. Urcă pînă la alt acoperiş deasupra lumii, unde puştii opresc jocul de fotbal (şi cele două puştoaice cu batic şotronul) ca să-l asculte povestind despre Big Ben, Marele zid chinezesc, ori alte locuri pe care noi ne imaginăm că le-a văzut cîndva. Povestea lui începe simplu: "a fost odată un băiat care avea un vis...".

Filmul s-ar putea termina aici, cu imaginea unui bătrîn cu barbă, printre coloane şi ziduri vechi de mii de ani, povestind unor copii despre locuri pe care probabil nu le vor vedea niciodată (căci, deşi cocoţată deasupra lumii, mahalaua în care cresc e locul din care n-au scăpare). În acelaşi timp, poveştile lui Abu Raed par să spună că e de ajuns să ai un vis, să-ţi doreşti ceva suficient de mult ca să se întîmple. Şi puştii care-l ascultă cred asta cu tărie, refuză insinuările celui care le spune ca eroul lor e un mincinos. Abu Raed însuşi pare să vrea să-i ajute, să provoace o schimbare în bine în viaţa lor.

De fapt, asta e firea lui - să facă fapte bune. Să predea turistului francez valiza pierdută (de fapt, rătăcită de noul lui ucenic, un pămpălău care vorbeşte despre mîncare cînd visează la femei şi despre femei cînd mănîncă), să-l ajute pe Tareq să-şi continue studiile (şi face asta cumpărînd întîi o napolitană, apoi o cutie, apoi două cutii - în ideea că astfel băiatul poate duce bani acasă fără să fi lipsit de la şcoală, dar pare să abandoneze lupta atunci cînd Tariq însuşi declară că va prelua chioşcul fratelui său, impulsionat de laudele tatălui la adresa simţului său de afaceri), s-o înţeleagă pe Nour, să-l îmblînzească pe Murad. Le face pe toate în acelaşi timp şi cumva fără efort. Ori poate doar deschide calea pentru ei şi-i lasă apoi singuri să aleagă.

Nour e femeie-pilot (prezent în sală, regizorul a afirmat că ar fi trei în aviaţia iordaniană), ajunsă la 30 de ani nemăritată. Social, e la polul opus celorlalte personaje - se îmbracă bine (în haine occidentale, nu cu voaluri), locuieşte într-o casă cît Palatul Mogoşoaia, conduce un Mercedes. Şi refuză sistematic pretendenţii prezentaţi de tatăl ei: un burtos cu ochi bulbucaţi în dosul ochelarilor, dar care are "nu una, ci două farmacii"; un arhitect care zîmbeşte tîmp şi complimentează tot ce spune ea, fără să aibă habar despre ce vorbeşte.

Martora unei conversaţii pe care Abu Raed o poartă în franceză (cu turistul pe care-l întreabă unde e Franţa marilor glorii - de Gaulle, Camus, Sartre), află apoi despre cărţile pe care acesta le citeşte ca să înveţe din ele. În relaţia cu Abu Raed, Nour e sinceră, vorbeşte despre pasiunea ei pentru zbor, vrea să afle de ce el e doar un om de serviciu. Dacă la început cele două personaje apar în cadru diferenţiate prin uniformă, deci status, spre final mărturisirile se fac în haine de stradă - un bărbat şi o femeie. Ea vorbeşte despre presiunea de a nu fi în rîndul lumii (adică măritată şi cu copii), el îi povesteşte despre copilul care s-a născut după multe încercări eşuate şi care s-a aruncat de pe o clădire - unde ajunsese în joacă, din plictiseală, ignorat de adulţi la o nuntă - fiindcă tatăl îi strigă să coboare numaidecît (Icar şi visul că zborul e posibil, contraponderea treptelor mereu urcate de tată?).

Deşi parcă ţi-ai dori ca Abu Raed să fie mai tînăr, să fie sufletul-pereche pentru Nour, de fapt el o ajută să înţeleagă că nu e nimic greşit în a fi diferită. O învaţă să schimbe perspectiva invitînd-o să se întindă pe terasa lui acoperită de covoare (nu la masa cu două scaune, unde Abu Raed păstrează locul soţiei din fotografia de la intrare) şi să privească de jos în sus. Iar ea, care nu vrea să se schimbe de dragul altora, ajunge să iasă din tipare (căci ce altceva e ideea de a duce în casa unde domneşte tatăl obsedat de imaginea în societate o familie din clasa de jos?) şi să găsească soluţia pentru salvarea lui Murad şi a familiei lui.

Povestea lor e una simplă - un tată / soţ care îi bate, cu motiv sau fără, beat sau treaz. Încrîncenat, încruntat, cu buzele strînse, urmărind jocurile celorlalţi puşti de după ziduri, Murad încearcă să-i convingă că şi-au creat un erou fals, că pentru unii ca ei visele nu sînt realizabile. Iar cînd cuvintele nu sînt suficient de convingătoare fură bani din casă şi-i duce la aeroport, să vadă cu ochii lor ce face Abu Raed şi să se trezească din amăgire (reacţie normală pentru un copil lipsit de afecţiune?, maturitate prematură exprimată prin izgonirea fantasmelor?). Acesta e sfîrşitul poveştilor şi e surprinzător gestul lui Abu Raed de a preda cascheta de pilot lui Murad - îşi predă armele învingătorului?, drept îndemn?, ca să-i arate că nu-i poartă pică?

Poate toate trei, cu siguranţă ultima variantă - fiindcă Abu Raed încearcă să schimbe soarta lui Murad. Relaţia dintre ei evoluează treptat, de la o primă invitaţie de a se alătura grupului atunci cînd Murad îl înfruntă, pînă la încercările de a opri violenţa tatălui. Poliţia promite să cerceteze reclamaţia dar dă din umeri cînd nu găseşte urmele arsurii pe mîna celuilalt băiat al familiei, mama e speriată şi îşi scuză soţul fiindcă îi merge rău în afaceri (e drept că Murad însuşi îl urmăreşte într-o zi încercînd fără folos să convingă trecătorii să-i cumpere cîrpele). Aşa că Abu Raed îi cere ajutorul lui Nour şi pun la cale fuga familiei. Valiza împachetată pe fugă e abandonată şi cei trei ies din casă cu mîinile goale. Dar Murad se întoarce, urcînd scările, să scotocească printre rufe - nu după macheta avionului furişată sub haină în agenţia de turism, ci după cascheta de pilot. Pe care şi-o va potrivi pe frunte, în baia somptuoasă a familiei lui Nour, în timp ce în celălalt capăt de oraş Abu Raed aşteaptă într-o bucătărie care nu e a lui. Aşteaptă să-şi ofere iar ajutorul, să transforme un bărbat violent şi beţiv în cel de odinioară. Fiindcă Abu Raed crede că sămînţa de omenie nu moare niciodată din sufletul cuiva. Nici chiar dintr-al lui, fiindcă l-ar fi putut ucide pe cel care-l va ucide, simplu şi fără martori, încheind chinul întregii familii, dar n-a fost în stare să arunce piatra.

Ultima scenă a filmului e şi prima - un bărbat priveşte avioanele printr-o fereastră. E căpitan, iar numele lui e Murad.

Captain Abu Raed a fost finalizat in 2007, dupa 24 de zile de filmări şi încă 9 de post-producţie. E primul film independent iordanian, a costat 2 milioane de dolari, proveniţi din sponsorizări şi în ţara de origine a detronat ca popularitate Rambo, fiind urmărit chiar şi de familia regală. A participat la festivaluri şi a cîştigat Premiul Publicului la Sundance; e distribuit în EAU, Kuweit, Taiwan sau Germania, iar regizorul, Amin Matalqa, speră ca nominalizarea filmului la lista pentru Oscaruri să-i deschidă piaţa nord-americană.

Actorul din rolul principal e singurul profesionist - şi-a dorit toată viaţa să joace în filme şi s-a mutat la Londra pentru asta; după roluri de 1-2 scene în filme din seria Bond si Syriana a primit rolul principal într-un film iordanian fiindcă tatăl regizorului (care e pilot) l-a invitat cu 15 ani în urmă în cabină în timpul unui zbor cu echipa filmului în care juca la acea dată. Tatăl beţiv e actor de teatru în Iordania şi în viaţa de zi cu zi total opus personajului interpretat (Domnu' Bebe?). Interpreta lui Nour e prezentatoarea şi producătorul unei emisiuni la televiziunea iraniană, o femeie care a împrumutat personajului firea independentă şi îndoielile cu privire la statutul său social (e mamă singură, ceea ce nu-i lasă prea multe şanse de re-măritiş).

Copiii care joacă în film au fost selectaţi din tabere de refugiaţi şi provin din familii monoparentale. Interpretul lui Murad a apărut la casting jigărit, cu o vînătaie sub ochi, dar cînd a fost întrebat ce vrea să devină în viaţă răspunsul lui a fost... pilot (spre deosebire de toţi doctorii şi profesorii de dinaintea lui). Copilul-Tareq a fost ajutat de echipa filmului să intre la una din şcolile iordaniene de elită, ceea ce ar fi de neconceput pentru statutul său social (referindu-se la familiile de refugiaţi din care provin aceşti copii, Matalqa a folosit sintagma "lumea a treia"). Iar una din fetele cu batic cică şi-a făcut loc în distribuţie după ce a deschis uşa studioului cu piciorul şi i-a spus regizorului "am auzit că faci un film şi că eu joc în el" - ea şi prietena ei cea mai bună au devenit parte din grupul puştilor, care iniţial era format doar din băieţi (dar replicile ei au fost tăiate la montaj fiindcă chicotea la final).