T(r)endinţe - Andrei Gorzo şi a.l.ş discută despre Oscar

Andrei Gorzo- Leo, te-ai uitat la Oscaruri?
Alex Leo Şerban- Da, am pus ceasul să sune la 6 dimineaţa şi am mai prins o oră... Tu ai jubilat, presupun (Lord of the rings 3 / Stăpînul inelelor , 11 premii, plus premiile pentru actori la Mystic river!).
A.G.- Da' chiar, de ce ne excităm atîta din cauza Oscarurilor?
a.l.ş.- Anul ăsta chiar n-aveam de ce: era clar că Stăpînul ... o să ia cam tot; ce-i drept, nu mă aşteptam să ia chiar tot!
A.G.- M-a deranjat un lucru pe care l-ai scris: că succesul acestui film este un simptom al dispariţiei memoriei cinematografice: la Stăpînul ..., oamenii sînt la fel de inocenţi cum erau în faţa filmelor Lumiere. Dar Titanic, un film care ţi-a plăcut foarte mult, funcţiona la fel: fenta tot ce era sofisticat în spectator, se repezea direct la emoţii.
a.l.ş.- Da, numai că Titanicul, în comparaţie, pare "complex", se adresează mai degrabă unui spectator matur; Stăpînul ... a prins teribil la puştime, fiind construit pe un tipar "joc pe computer", şi îngrijorarea mea era legată de faptul că gigantismul & grandilocvenţa trilogiei lui Peter Jackson (10 ore cu totul!) devin argumente forte în judecarea unui film: nu întîmplător, el n-a avut practic contracandidaţi şi, tot neîntîmplător, singurul "actor" care ar fi putut fi nominalizat este Gollum, cel creat digital!
A.G.- Dar gigantismul ăsta nu face parte dintr-o veche tradiţie, care începe chiar dinainte de Griffith?
a.l.ş.- Ba da, Andrei, numai că - din fericire - pe vremea aia nu se dădeau Oscaruri...
A.G.- Cred că dimensiunile filmului te fac să subestimezi adevăratul talent al lui Jackson, felul cum trece de la mare la mic şi înapoi.
a.l.ş.- Eu am văzut mai degrabă trecerile de la mare la mai mare... Chestia e că, aşa cum ziceam, un film "mic", minimalist, subtil, riscă să treacă total neobservat pe lîngă "colosul" lui Jackson.
A.G.- De acord. De asta Oscarurile nu trebuie luate prea în serios. Ce-are Stăpînul ... cu Mystic river? A propos, ce ai tu cu filmul ăsta?
a.l.ş.- Nu e tocmai filmul la care mă gîndeam cînd am spus "mic" şi "subtil"! E OK, dar prea clasic pentru gustul meu. N-am rămas cu nici-o imagine din el; mi-a plăcut Tim Robbins, în schimb m-a exasperat Sean Penn, care este în-gro-zi-tor...
A.G.- ... Ştii ceva, cred că nu mai avem loc să polemizăm, continuăm în particular.
a.l.ş.- Las' că fac eu loc în pag. 13 săptămîna viitoare!



a.l.ş.- Andrei, de cînd mi-ai spus că Mystic river ţi-a plăcut mai mult ca Dogville, n-am mai putut să dorm...
A.G.- Leo, cînd mi-ai spus ce mare poem cinematografic este pentru tine Kill Bill, parcă mi s-a deschis pămîntul sub picioare...
a.l.ş.- Ei, uite-aşa venim şi noi la subiectul nostru: recunoaşte că un Oscar pentru Tarantino (care nici n-a fost nominalizat) ar fi fost o chestie cool!
A.G.- Ca să recunosc aşa ceva, ar trebui să stau cîteva zile sub tortură sau, după cum mă îndemna Valerian Sava, să revăd Kill Bill - ceea ce ar însemna cam acelaşi lucru.
a.l.ş.- OK, OK, hai să vorbim pe date concrete: cum ţi s-a părut ediţia asta faţă de altele?
A.G.- Complet lipsită de suspans, cum spuneai şi tu. Ca de obicei, m-am lăsat prins, mi-am ales favoriţi (Peter Weir - cel mai bun regizor), am deplîns omisiunile, am făcut pariuri; şi tot ca de obicei, n-am crezut o iotă din toată povestea. Dumnezeule, lumea ar trebui să înţeleagă că astea sînt nişte premii sindicale: votează mii de oameni de la Hollywood, de la machiori pînă la recuziteri - fiecare votează la toate categoriile, inclusiv la alea pe care nu e calificat să le judece.
a.l.ş.- Aşa că s-a dus dracu' cool-ul! Dacă ne uităm la istoria premiilor, vom vedea că, pentru categoria film străin să zicem, la fiecare Fellini, Bergman sau De Sica sînt cel puţin trei regizori/"recuziteri" de care n-a auzit nimeni - numele Serge Bourgignon, José Luis Garci, Richard Dembo, Fons Rademakers îţi spun ceva?!
A.G.- Leo, problema mea e următoarea: din cîte văd eu, premianţii ăştia nu reuşesc niciodată să se decidă cum să se comporte: ca nişte artişti serioşi, onoraţi pentru munca lor; ca nişte mari gînditori care, din moment ce sînt priviţi de jumătate de miliard de oameni, trebuie neapărat să schimbe vieţile telespectatorilor vorbindu-le despre război sau foamete sau rasism sau mai ştiu eu ce; sau ca nişte oameni de spectacol care trebuie să facă circ ca să distreze publicul. De aici ies uneori situaţii jenante. Anul trecut, unii dintre ei nu ştiau dacă trebuie să se bucure de premii sau să-şi ceară scuze că SUA a atacat Irakul.
a.l.ş.- Anul ăsta, din fericire, au fost mai sedaţi. Sean Penn mai ales - care era atît de pătruns de importanţa premiului primit încît probabil c-a uitat să-şi facă numărul de "Michael Moore în rezervă"... Dar e-adevărat că nici n-am stat la toată ceremonia, aşa că-l regret pe Billy Crystal, care-a avut două replici memorabile apropo de Stăpînul ...: cînd neozeelandezul Peter J. a primit toate premiile, Crystal a zis: "Gata, e oficial: nu mai există nici o persoană în Noua Zeelandă căreia să nu i se fi mulţumit!", continuînd cu: "Sîntem anunţaţi că există un exod masiv către Noua Zeelandă de oameni care vor să li se mulţumească..." Asta a fost cool.
A.G.- Te poţi baza întotdeauna pe Billy sau pe Steve Martin.
a.l.ş.- Ba chiar şi pe Whoopi Goldberg (care nu, nu este evreică!).
A.G.- Şi cred că există în fiecare an, de-a lungul nopţii, scăpărări ocazionale de cool.
a.l.ş.- De pildă discursul de mulţumire al Sofiei Coppola, care a enumerat regizorii cărora le datorează inspiraţia: Antonioni, Bob Fosse, Wong Kar-wai şi Godard - în această ordine.
A.G.- Dar pînă la urmă, deşi sună neserios, cel mai potrivit comentariu la Oscaruri e ăla care se concentrează pe rochii şi pe bijuterii. Apropo, ştii faza aia cu Mike Leigh cînd a fost nominalizat pentru Secrets and Lies? A venit într-un fel de frac garantat să sară-n ochi şi a declarat că are de gînd să trateze toată chestia ca pe-un performance. Mi se pare corect.