Sunt de-a dreptul obsedată de Scorsese, iar redactorii Revistei de film HBO ştiu acest lucru - e al doilea articol pe care îl am de scris despre regizorul american într-un spaţiu de câteva luni (primul fiind cel despre colaborarea dintre el şi actorul său fetiş, Robert de Niro). Obsesia mea trece dincolo de operă şi se extinde spre personaj.
Ceea ce e, totuşi, scuzabil: ca să-i înţelegi opera, trebuie să cunoşti şi omul. Lucru cu atât mai valabil în cazul filmelor lui Marty, care sunt profund personale. Îmi amintesc că, acum 10 ani, eram pe cale să termin facultatea şi abia îmi descoperisem gustul pentru ultragiu. La examenul de susţinere a lucrării de diplomă (despre Scorsese, evident), am început prin a arunca o petardă: "Din clipa în care am descoperit masturbarea, am ştiut că lucuri rele se vor întâmpla." Am simţit nevoia să dezmorţesc atmosfera foarte didactic-frigidă cu o declaraţie curajoasă a maestrului. Un citat atât de reprezentativ pentru opera lui, încât a figurat ca motto în ediţia omagială realizată de Cahiers du Cinema acum vreo 12 ani. E aici, in nuce, sinceritatea eviscerantă a cineastul dar, mai ales, sentimentul copleşitor al vinei catolice, două dintre lucrurile care îi impregnează până la refuz filmografia.
Oricine îi citeşte excelenta şi captivanta autobiografie (publicată în româneşte sub titlul Scorsese despre Scorsese), va descoperi un nevrotic, dar şi un om infinit pasional în legătură cu orice ţine de cultura pop, devorat de o cinefilie compulsivă. Foamea de cinema a fost cea care l-a împins să-şi scrie scenariul la Boxcar Bertha pe un frig cumplit de minus 20 de grade, într-o maşină neîncălzită, pentru că nevastă-sa, exasperată, îl dăduse afară din casă. Sau l-a făcut să caute finanţare pentru debutul său, Who's That Knocking at My Door?, la o companie de filme porno din Amsterdam, după ce i-a adaugat o scenă de sex onirică şi după ce a scos ilegal din SUA, în buzunarele largi ale unui trenci, rolele de peliculă.
Fără a fi foarte indulgent cu sine însuşi, Scorsese se conturează ca un torturat, dar şi un individ în preajma căruia te puteai distra teribil. De-a lungul anilor, l-am descoperit şi ca un extraordinar documentarist, eseist (citiţi superbul lui articol despre Antonioni din New York Times) sau luptător pentru recondiţionarea capodoperelor cinematografiei universale. De aceea, am avut un şoc când un bun prieten care a lucrat la The Gangs of New York mi-a povestit experienţa sa.
Scorsese al lui avea trăsături deja cunoscute, dar şi unele surprinzătoare. Se dezvăluia ca un monstru vanitos şi egoist. Un bărbat care prefera să se izoleze de lume în cinematograful său personal. Care se purta ca un tiran pe platouri cu toată lumea, mai puţin cu actorii alintaţi dincolo de orice limită (nu lasa pe nimeni în afara lui să vorbească cu ei, de frică să nu-i "contamineze"). După ce Joseph P. Reidy, asistent de regie şi vechi colaborator şi prieten, a avut un atac de cord la filmări, primul lucru pe care l-a spus a fost: "Aduceţi-mi repede un altul!". Apoi, când asistenta lui personală i-a înmânat telefonul cu rugămintea să-i spună două vorbe bune convalescentului, Scorsese a mormăit doar, cu o lipsă teribilă de compasiune: "Fă-te repede bine, am nevoie de tine aici!" Apoi m-am gândit că n-ar trebui să-l judec. Eu nu ştiu cum e să te numeşti Scorsese şi să continui să filmezi fiecare nouă peliculă cu urgenţa cuiva convins că e ultima. Să fii responsabil pentru o întreagă echipă şi un buget de 100 de milioane dolari care ar putea ruina casa de producţie. Ca să fii regizor, "eşti obligat să fii un tiran, un monstru, un manipulator", zicea David Thompson în The Independent. "Va trebui să fii în stare să ştii să furi un milion, dacă e necesar, şi să te obişnuieşti cu ideea că vei fi foarte, foarte singur." Nu-i de mirare că Marty preferă să se închidă în cinematograful său personal, singur cu filmele pe care le iubeşte.