Dilema Veche / noiembrie 2008
E foarte posibil ca în pachetul întrebărilor standard ("te-ai mai întîlnit cu cineva cunoscut?", "ai fost la mare anul ăsta?", "ce mai e nou pe la serviciu?", "plouă azi în munţii Tatra?") să se strecoare şi interogaţia cvasi-retorică "oare ce se mai întîmplă cu Oasis?". Că Oasis pot fi înlocuiţi, de la caz la caz, cu ursul Knut, cu vreun coleg de şcoală sau - de ce nu? - cu Serghei Bubka are prea puţină importanţă.

Meritul unei astfel de întrebări candide este că înlătură un spaţiu de tăcere stînjenitor şi că nu aşteaptă răspunsuri decisive, riscante sau grave. Pentru că, oricît ar fi de blamată, pronia cerească are căile ei ascunse şi pentru că în orice moment al vieţii te poţi trezi cu o întrebare despre Oasis, nu strică niciodată să preîntîmpini manevrele subtile al sorţii şi să-i uimeşti pe cei din jur cu date precise. În cazul în care nu ştiţi despre cine e vorba, e bine de reţinut că Oasis e trupa aceea care, pe la mijlocul anilor '90, era considerată cea mai bună din lume. Triumful ei, anunţat la sfîrşitul anilor '80 de cei de la Stone Roses, coincide, de altfel, cu momentul de vîrf al curentului pop britanic. Bătălia pentru supremaţie cu cei de la Blur, recursul la Beatles, armoniile curate, atitudinea zeflemitoare, albumele Definitely Maybe din 1994 şi (What's the Story) Morning Glory? din 1995, perioada aceea veselă, dezinhibată şi flegmatică şi, mai ales, cîteva single-uri irezistibile (Supersonic, Live Forever, Whatever, Wonderwall sau Don't Look Back in Anger) au creat un fel de euforie colectivă pe care doar plictiseala, decesul brit-pop-ului sau un disc cel puţin îndoielnic precum Be Here Now puteau s-o înlocuiască. Cum şi plictiseala, şi dispariţia unui curent muzical, şi realizările îndoielnice sînt chestiuni temeinice cu care e bine să nu te pui, cum euforia e prevăzută cu un termen de garanţie, după care binevoieşte să expire, ceea era să se întîmple s-a întîmplat, iar fraţii Gallagher, deţinătorii brand-ului Oasis, au fost deposedaţi de bunul lor cel mai de preţ, gloria eternă. Cel puţin, acesta a fost verdictul unanim, dacă facem abstracţie de părerea a doi oameni - aţi ghicit - Liam şi Noel Gallagher.


(Oasis: Supersonic)

(Oasis, Wonderwall)


(Oasis, Don't Look Back in Anger)

Înzestraţi cu o doză suficientă de bădărănie încît să excludă bunul simţ, Liam şi Noel au continuat să se considere buricul pămîntului, unicii purtătorii ai mesianismului de tip Lennon, ca să se scoată la iveală în 2000 acea grozăvie bombastică cu un titlu pe măsură, Standing on the Shoulder of Giants. Dacă în 1997, Be Here Now se contaminase cumva prin simpatie cu succesul albumelor precedente, noul disc nu mai avea nici o şansă. Sînt convins că au existat destule persoane bine intenţionate care să-i tragă de mînecă pe cei doi şi să le sugereze delicat să o lase mai moale cu damfurile artistice. După cum sînt la fel de convins că totul a fost în zadar şi că, din principiu (avînd în vedere antecedentele lor turbulente), nu e tocmai indicat să te contrezi cu fraţii Gallagher.

(Oasis: The Turning)


(Oasis, I'm outta time)


Probabil că, dacă i-aţi întreba acum, în 2008, la 14 ani şi 7 albume distanţă de la debutul triumfal, cine este cea mai bună trupă a lumii, Liam şi Noel ar răspunde fără să clipească - "noi". Partea mai puţin plăcută este că tocmai lucrul ăsta dăunează unui album, altminteri agreabil, interesant şi închegat - cum este Dig Out Your Soul. În definitiv, pînă şi obsesia bolnăvicioasă pentru Beatles ar putea fi trecută cu vederea, dacă această obsesie n-ar veni la pachet cu ideea că Beatles e cea mai mare formaţie a lumii. Or, pe lîngă poza de reprezentanţi ai clasei muncitoare, fibra de rock clasic şi uşoarele tente psihedelice, Oasis îşi însuşesc dezinvolt inclusiv această imagine. Este tocmai lucrul ce face antipatic demersul lor muzical şi adaugă celor 11 piese decente, curate şi aflate la graniţa cu clişeul de pe noul disc o trufie searbădă ce mimează esenţa şi statutul legendar. N-aş vrea să ajungă la urechile lor, dar sînt de părere că patina maeştrilor, miza clasică şi două albume celebre şi cochete compuse la mijlocul anilor '90 nu justifică mare lucru. În fine, răspunsul la acea întrebare de la început ar fi că Oasis continuă să fie cea mai bună trupă a lumii, doar că, între timp, nimeni în afara lor nu mai ştie asta.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected].ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus